anamorfoză

dincolo de strada cu rumeguș

fără iluzii n-aș fi venit

oameni mici se plimbă pe

trupul meu ca pe o cale regală

spasmele mele nu mint niciodată

doar se ascund după balansoare

lumea pare a fi un citat din mine

când eram mai tânăr.

elegie imperfectă

ce prosternare și toamna asta

singur de n-aș fi și tot m-aș ascunde

mări și pustiuri înaintea mea

înapoia mea doar cenușa prietenilor.

cuvinte am încetat să mai sper

rostite-ntr-o doară până la sfert

numai tu de-ai fi și atât mi-ar

ajunge s-o iau de la capăt.

cea din urmă împietrire

de la o vreme devenisem pietre

și călcam pe noi fără să ne uităm împrejur

de-a lungul străzii ne înghesuisem de frig parcă

era o foame nebună de spațiu

și nici nu observasem că a venit vara

rămăsesem lipiți unii de alții și luceam

călcam pe câte o mână sau pe vreun cap gol

acoperisem tot drumul până la orizont

împietrisem și tot mai treceam uneori

din ce în ce mai rar

era o frică nebună de timp

de la o vreme începuseră și alții

să treacă nici nu băgasem de seamă

cert e că nu mai eram singuri și asta ne rănea

până la linia orizontului

din ce în ce mai departe.

uneori tristețea vine de dimineață

dimineața aceea mirosea a ciocolată cu rom

ne prelingeam o dată cu ploaia pe

geamurile murdare ale autobuzului

și ochii tăi mă priveau fix te iubeam

cu oboseala ultimei secunde învățam

să te privesc cu degetele cu buzele

cu epiderma crepuscular la nouă dimineața

sosisem după o luptă îndelungată și obositoare

mă dureau nervurile toate și tu ziceai că e bine

între geamurile murdare ale autobuzului

care ne ducea în orașul dezertării

ne sărutam cu indiferență

doar ploaia ne amesteca cu ceilalți

aveai gust de ciocolată cu rom

când mi-ai spus că nu ne vom

mai vedea niciodată.

despre imperiul imposibil al frigului

frigul în care mă învălui tu

e mai aprig decât moartea mea timpurie

decât șoaptele tale care îmi îngheață

privirea     noaptea      distanțele

îmi ating ochii cu palmele

și din ele ies aburi străvezii

apoi le dau la o parte și te

privesc în mine se face frig

se anulează și ultima voce

în încăperile abandonate în care

cristalele devin oglinzi, ocheane

prin ochii tăi se întinde imperiul frigului

să nu adormi tocmai acum – îmi spun –

se nasc solzi de gheață pe

spinările șubrede ale lumii.

când întoarcerea din infern e totuna cu plecarea

azi-noapte venisem din infern șoferul

taxiului era tăcut precum charon

dar el habar n-avea de asta

te priveam cu un singur ochi

îți spuneam că viața ne ajunge din urmă

nu trebuie să privești înapoi

trecutul își pierde adesea culorile

îți simțeam sexul moale și umed

între degete și gustul lui de mango

încă îmi electriza papilele

aș fi vrut să pot opri taxiul

așa cum altădată opream timpul

să coborâm în noapte singuri și neștiuți

bântuiți de fantomele care devenisem.

nu, noaptea nu se naște

nu, noaptea nu se naște decât în camera ta

umbrele noastre inocente prelinse pe pereți

lumea începe și se termină acolo – restul e delir

două solilocvii – un mănunchi de spaime în alb și negru

și tu urcând spre dimineață ca un alpinist curios

trupul tău nu e pentru mine obiectul adorației

e o boală mortală care crește

în tăcere și lovește năprasnic

mi-e teamă de sosirea dimineții

epuizarea iluziei

cearșaful jilav adăpostind aroma pielii tale

singurul giulgiu posibil în care voi fi învelit

când primele raze vor alunga tăcerea.