Părea un joc de copii. Și, într-un fel, chiar era. Se inspiraseră din romanele de spionaj, acolo unde cei care doreau să ia legătura lăsau mesaje codate în locuri publice. O dungă cu creta pe a treia bancă de pe aleea cu castani, o piatră lăsată pe pervazul casei părăsite de la marginea străzii, sau orice alt detaliu care pentru ceilalți oameni ar fi trecut neobservat, dar pentru ei însemna că trebuie să vorbească.

Desigur, ar fi putut să vorbească la telefon. Dar se fereau să nu știe ai lor. Iar el se mai ferea și de cuplaj. Era o bătrână care locuia vizavi de apartamentul lor și stătea toată ziua cu ochiul lipit de vizor să vadă cine intră și cine iese de la ei. El o bănuia că ascultă toate convorbirile telefonice. Și oricum nu ar fi putut să o sune pe fată și să îi dea întâlnire. Stabiliseră un cod pe care el îl pusese la punct, iar ea îl învățase.

Familia ei nu ar fi fost deloc încântată de faptul că fiica lor era prietenă cu fiul femeii de serviciu. Tatăl ei era unul dintre oamenii cu greutate din județ. Erau frecvent invitați la masă de prim secretarul județului și o dată chiar participase la o vânătoare cu câțiva dintre oamenii importanți din București pe care, peste câțiva ani, aveau să îi vadă în boxa acuzaților în primul proces public de după Revoluție.

Peste ani, când își va aduce aminte despre toate acestea, el avea să reflecteze la faptul că în timp ce comunismul propăvăduia egalitatea, comuniștii erau adepții sistemului de caste. Atunci însă i se părea absolut normal ca ei să îi fie rușine cu el. Chiar se mirase când acceptase să o conducă acasă și când începuse să discute cu el. Despe cărți, desigur. Și despre muzică. El îi împrumutase Neon Licht discul formației Kraftwerk pe care i-l adusese un prieten al cărui tată era șofer pe TIR și mergea frecvent în Germania. Ea nu înțelesese la început muzica aceea ciudată, dar apoi începuse să îi placă. Așa cum începuseră să îi placă poeziile pe care el i le scria, sau discuțiile aprinse pe tot felul de subiecte.

Venise clasa a 12-a. Ea se pregătea să dea la Medicină, iar el nu știa foarte bine ce să facă. În cele din urmă se decisese să dea la Construcții. Acolo putea spera să intre fără meditații. Ai lui dăduseră din umeri când le spusese că vrea să dea la facultate. Nu îl opriseră, dar nici nu fuseseră prea bucuroși. Se vedeau din ce în ce mai rar. Ea învăța mult, și ieșea puțin din casă. El verifica și de câte trei sau patru ori pe zi locurile unde ea ar fi trebuit să îi lase un semn. Și când îl găsea se bucura ca un copil mic. Se plimbau împreună și încercau să reînoade fostele lor discuții. Uneori se sărutau timid.

La mijlocul lui decembrie, fără să îi lase niciun semn ea plecase cu părinții undeva. Nu știa unde. Apoi venise Revoluția și toată lumea lor fusese dată peste cap. Ea revenise în oraș după Craciun, iar tatăl ei fusese cooptat în FSN pe plan local.

Timpul căpătase altă subsanță. Evenimentele se precipitau cu atâta repeziciune încât te trezeai peste noapte alt om, fără să știi sau fără să înțelegi de ce. Schimbarea era în aerul pe care toți îl respirau. Ea își continua studiile la medicină, în timp ce el se aruncase în vâltoarea politicii. Renunțase la studii, își deschisese o firmă, și se împărțea între afaceri și politică. Deși era foarte tânăr, devenise una dintre vocile importante din oraș ale unuia dintre partidele istorice. Se întâlneau tot mai rar, și încercau să nu vorbească deloc politică, pentru că știau că s-ar fi certat.

Au dus-o așa aproape o jumătate de an. Apoi, mijlocul lui iunie, ea împreună cu familia a dispărut din nou timp de o săptămână, așa cum o făcuseră și în decembrie.

Când s-au întors, lucrurile se liniștiseră. În orașul lor nu fusese atât de rău ca în București. Geamurile de la partidul lui fuseseră sparte de un grup de pensionari, dar nu intraseră în sediu și nu pricinuiseră alte stricăciuni. La întoarcerea din București, minerii stătuseră o noapte în gară, dar nu părăsiseră zona. Li se adusese acolo mâncare și băutură, iar orașul fusese cruțat.

Atunci a fost momentul de ruptură dintre cei doi. El nu a mai căutat-o, ea nici atât. Nu au avut nicio discuție care să lămurească totul. Nici nu aveau ce să spună. Pur și simplu, înțeleseseră că aparțineau unor lumi total diferite.

Și viața a continuat într-un ritm atât de rapid, încât aveai senzația că se hrănea cu destine.

Tatăl ei devenise unul dintre sponsorii importanți ai partidului de la putere și începuse să facă bani mulți. Și înainte aveau bani, dar acum erau bogați în adevăratul sens al cuvântului. Ea a terminat Medicina și tatăl ei i-a obținut un post la cel mai important spital din regiune.

Nu se mai întâlneau, dar la el ajungeau mereu vești despre ea, fără să își dorească neapărat acest lucru.

Într-o zi, pe când se plimba pe aleea cu castani a văzut pe a treia bancă un semn cu creta. Inima i-a tresărit, apoi a văzut un copil care mergea și însemna fiecare bancă. Era un alt joc, așa cum fusese și jocul lor. Apoi a aflat că ea se căsătorise și, la puțin timp după asta, tatăl ei divorțase. Acum era împreună cu o fată cu un an mai mică decât fiica lui.

El nu se căsătorise. Avusese câteva relații, dar nu se gândise niciodată în mod serios la căsătorie. Își continua afacerile și activitatea politică. Acum cu mai puțin entuziasm, dar la fel de consecvent. Partidul lui ajunsese la guvernare și lui i se oferise un post într-un Minister, dar îl refuzase pentru că se simțea ca un impostor, pentru că nu își terminase studiile. În jurul lui vedea oameni care nu aveau aceleași scrupule și care se grăbeau să ia orice li se oferea. După ceva vreme a renunțat la politică și s-a concentrat pe afaceri, iar ea a divorțat și a plecat în Canada. Cineva, care nici nu știa de idila lor din tinerețe, îi spusese că emigrase după ce se certase cu tatăl ei.

Anii au trecut și la un moment dat, el a căutat-o pe facebook. Locuia în Canada, era căsătorită și părea fericită. Nu i-a trimis cerere de prieteie, pentru că simțea că nu avea niciun rost.

Toate astea, pe care vi le-am descris aici cu lux de amănunte, și pe care v-a luat poate 20 de minute să le citiți, lui îi trecură prin minte în câteva secunde. Timp în care ieșea din parcarea subterană și își aruncă ochii pe zid. Și văzu urma de mână pe zid. Era unul dintre semnele lor. Nu cu vopsea, ci un contur cu creta. Îl foloseau rar și doar după despărțiri mai îndelungate. Când revenea în oraș după vacanțele petrecute cu familia la Neptun sau la Poiana Brașov își desena conturul mâinii pe zidul unei case din centru. Și el știa că se întorsese.

După Revoluție, casa fusese demolată împreună cu altele care scăpaseră de sistematizarea comunistă, dar căzuseră pradă dezvoltatorilor imobiliari. În locul lor se ridicaseră câteva turnuri de sticlă, iar între ele se construise o parcare subterană. Urma era pe zidul parcării.

Și atunci a știut că ea se întorsese în țară. Nu știa de ce, nici nu era foarte important. Poate tatăl ei murise și ea se întorsese să rezolve cu moștenirea. Poate divorțase din nou și acum venea să îl caute pe el, să reia povestea dintre ei pe care o încheiaseră atât de brusc și fără sens, și care îi urmărise întreaga viață.

Nici măcar nu mai conta care dintre aceste variante era cea corectă. Știa doar că ea era cea care îi lăsase mesajul și că trebuia să răspundă la el. A ieșit din parcarea subterană, cu un singur gând – trebuia undeva să găsească vopsea verde.

Orașul era pustiu. Dogoarea alungase orice temerar care s-ar fi putut aventura prin piațeta centrală. Magazinele care o mărgineau aveau la vânzare doar alimente și suveniruri. De fapt, cine venea în centrul orașului pentru a cumpăra vopsea? Apoi a zâmbit. Soluția era chiar sub nasul lui, dar nu o văzuse. A intrat în galeria de artă închipuindu-și ce figură va face vânzătorul când îi va cere un tub de vopsea verde.

Nu a făcut nicio figură. Era mult prea cald pentru a se mira. Pur și simplu i-a dat tubul și asta a fost tot. A ieșit din galerie cu sentimentul că are de îndeplinit o misiune. Cum regăsea senzațiile din adolescență când îi lăsa semne ei și aștepta cu sufletul la gură să vadă dacă ea le-a primit și dacă va răspunde la ele.

A intrat din nou în parcarea subterană și în fața peretelui, cu ochii la urma mâinii, a deschis tubul și și-a întins vopseaua pe mână. Făcea totul cu atenție și meticulozitate, ca și cum de asta depindea viitorul lui. De fapt simțea că depinde.

A ezitat o clipă unde să pună amprenta. A vrut la început să o pună chiar lângă cealaltă. Apoi și-a dat seama că nu mergea. Ceva nu se lega. Lucrurile se schimbaseră mult între ei. De fapt, nici măcar nu mai știa dacă era ceva, sau totul era în mintea lui.

A pus palma puțin mai jos de cealaltă urmă. A făcut un pas în spate, a privit totul cu un ochi critic ca și cum ar fi făcut o operă de artă, apoi și-a privit palma plină de vopsea. Nu îi trecuse prin cap să cumpere și niște diluant, sau ceva pentru a se șterge.

A mai privit odată cele două urme, apoi ieși din parcare, mergând alene cu palma plină de vopsea întoarsă în sus.

Acum nu mai avea altceva de făcut decât să aștepte.