Domul Runit, în Oceanul Pacific

De cum se lumină de ziuă, porniră spre Dom cu o barcă cu motor pilotată de Alfred Rippley, însă nu înainte ca bodyguardul acestuia să-l percheziționeze.

Imensitatea pacifică era netulburată, o netezime perfectă se întindea peste oglinda de jad a apei. Rudy sorbea dintr-o limonadă. O frunzuliță de mentă se legăna între cuburile de gheață, clinchetul cristalului scump era inaudibil în huruitul motorului.

Cu o seară în urmă, la petrecerea de pe Jaluit, un atol desenat ca un șarpe în salba Insulelor Marshall, Alfred Rippley îi făcuse propunerea, cuprins de adrenalina unui cercetător marin:

— Trebuie neapărat să vedem acest grandios mormânt al secolului XX.

Rudy nu știa la ce referă.

— Domul Runit. E chiar în direcția aia.

Degetul arătător al milionarului indica spre un punct nevăzut din vasta noapte oceanică.

— Necropola nucleară? E aproape?

— Nu foarte, dar barca mea e o minune a vitezei.

— Și locul nu-i contaminat?

— N-o să pățim nimic într-o scurtă inspecție.

— Pe mine să nu mă luați în considerare, interveni soția lui Rippley, Marianne. Aflred e cel pasionat de sfârșitul lumii, nu eu.

Din câte remarcase Rudy, focoasa brunetă cu alură de obiect sexual adora să simuleze o atitudine democratică și detașată față de fixațiile periculoase ale soțului.

— Rămâne stabilit, domnul meu?

Alfred Rippley aștepta răspunsul cu paharul de șampanie pregătit de toast. Rudy apropie paharul și pecetlui:

— Poți conta pe mine.

Zâmbetul de pe chipul bronzat al lui Alfred Rippley era atât de efervescent și de exaltat, încât nu putea fi decât esența unui ins obișnuit cu mirosul banilor negri.

Rudy spărgea acum între măsele un cub de gheață, plimând între obraji aciditatea lămâii. Barca gonea ca un miraj în largul Microneziei. Vântul îmbibase aerul de salinitate. Uniformitatea orizontului era întreruptă ocazional de ivirea microscopică a inelelor coraligene sau de dentiția iluzorie a câte unei insulițe. Străbăteau groapa de gunoi a experimentelor nucleare americane, camuflată peste ani în clișeele turistice ale lagunelor de smarald și-n dichiseala artizanală a rochiilor *muumuu. *

Teoretic, Alfred Rippley era dintre rechinii de adâncime și se ajungea greu la el, fiindcă mulți îi doreau capul pe tavă. Însă Rudy reușise să se strecoare printr-o fantoșă în lumea lui strâmtă. Să fii dealer de arme e un sport paranoic, iar dacă unul ca Rippley ajungea să se relaxeze în prezența ta, ba mai mult, să te invite ca să încheiați o afacere printr-o drumeție în mijlocul oceanului, relativ singuri (doar tu, el și un bodyguard), înseamnă că diversiunea atent orchestrată – o sforărie amplă de resentimente, dorințe de răzbunare, mituiri și șantaje prin intermediari din vasta clientelă a acestui nu lord, dar arhiduce al armelor - funcționase cu brio. Și totuși, chiar și un asemenea concurs de împrejurări se poate dovedi steril în fața unui ins paranoic până la capăt, numai că acest bărbat decupat dintr-un catalog de iahting, cu tricourile lui polo albe, cu pantalonii lui trei sferturi albi și cu mocasinii lui tot albi, nu era dintre cei paranoici, ci etala în zâmbetele lui metrosexuale o slăbiciune fatală pentru cineva din lumea lui de afaceri. Îi plăcea să se dea în stambă, suporta cu greu anonimatul, avea o vanitate păbugoasă.

Un alt detaliu concludent despre latura sa de exhibiționist, pe care îl aflase Rudy de cum pusese piciorul în barcă: lui Rippley îi plăcea să-și piardă vremea (când nu era implicat în vreo livrare de lansatoare S-400 vreunei gherile de mujahedini) cu un grup de vânători de furtuni.

— Știi de ce vânez furtuni? reluă Rippley subiectul.

— Lăsă-mă fără cuvinte.

— Ha, ha. Mă tem că nu sunt dotat cu cele necesare. Le vânez pentru că furtunile sunt peisaje fără acte. N-au nevoie de-o alianță cu evoluția tehnologică pentru a fi libere, cum este cazul munților, care oricât de măreți ar părea, tot pot fi reduși la absurd, la un morman jalnic de pietricele, de către extracția resurselor naturale. Pe când o tornadă? Ea este un anotimp-mutant, surioara suprearealistă a ideii de nomadism. Uite, cu astea urmărim furtunile.

Dădu scroll în galeria foto a telefonului și deschise un folder în care îi arătă o mașină cuirasată ce părea descprinsă dintr-un film SF.

— Se numește TIV. Tornado Intercept Vehicle. Cu bestia asta poți filma din interiorul unei tornade.

— Ai fost înăuntrul unei tornade?

Rippley îi aruncă o replică peste umăr bodyguardului numit Hefe, un Hercule tuns ca un pușcaș marin:

— Ia spune-i Hefe amicului nostru Antti ce-ai simțit când te-am dus în „burta” acelei tornade F3 din Catania.

Bodyguardul puse un picior peste celălalt, făcându-se comod pe banchetă; umerii i se lățiră forțând cusăturile cămășii cu motive tropicale:

— Ca un orb într-o betonieră cu petarde.

Accentul lui Hefe n-avea nimic de-a face cu muzicalitatea latino a poreclei sale, ci mai degrabă păreau octavele brute ale unui italian crescut în Bronx.

— Pe scara Fujita de măsurare a tornadelor, F3 înseamnă o viteză a vântului între 254 și 332 km/h, îl lămuri Rippley, satisfăcut de descrierea bodyguardului. E viteza la care „titirezul” începe să rupă acoperișuri și să dărâme pereți. Iar dacă te afli în ochiul tornadei, lumina zilei se transformă subit într-o beznă preistorică și ai senzația că te va spulbera într-o implozie de atomi. Îți poți închipui, nu, ce față a făcut Marianne când i-am propus să facem dragoste într-o tornadă?

Rippley hohoti.

Rudy văzu un rictus de jenă pe figura bodyguardului.

— Antti, nu pari deloc finlandez. Adică, ochii.

— Câți finlandezi ai văzut în viața ta?

— Niciunul. Tu ești primul.

Rippley iarăși hohoti.

— Arborele meu genealogic trece și printr-un sătuc din Mongolia. De acolo provin ochii mei neregulamentari.

— Antti, simt că noi doi semănăm.

— În ce fel?

— Simt că și tu crezi în necesitatea ruinelor.

— Definiția romantică a traficului de arme?

— Nici pe departe. Ruinele sunt lumi fantastice care vorbesc despre goana spre automatizarea totală a speciei noastre. Omenirea nu mai caută demult confortul în tehnologie, ci s-a ideologizat, umblă căpiată după o puritate mistică a circuitelor.

Deși dimineața era în toi, deasupra apei atârna deja un soare ca de amiază. Când ajunseră la destinație, barca se lipi încet de mal și Alfred Rippley, nemaiavând răbdare, făcu un salt agil și relaxat pe nisip, ca și când ar fi ajuns pe una dintre proprietățile sale. Entuziasmul lui copilăresc în apropierea mormântului nuclear contrasta caraghios cu încordarea bodyguardului. Frica de radiații i se citea în prudența fiecărui pas, Hefe umbla încordat cu ochii în pământ de parcă s-ar fi așteptat în orice moment să-i izvorască de sub tălpi jeturi de apă contaminată.

Rudy măsură cu privirea de la un capăt la altul la fâșia de plajă pe care șerupiau niște plante târâtoare asemănătoare iederei. Un drumeag pietruit ducea spre Dom, printr-un pâlc de palmieri și printr-o vegetație exuberantă de plante tropicale pletoase și cu frunzele răsucite. Natura chiar recucerise feeric specificul locului.

— Domnilor, iată-l!

Rippley se duse pe cărăruie fără să ezite, pășind apoi cu aceeași siguranță impetuoasă pe fundația de beton. Rudy și bodyguardul se opriră la baza Domului. Cupola gigantică nu semăna deloc cu cea din fotografiile de pe internet – nu prezenta o suprafață semicirculară relativ plană, ci avea înfățișarea unui OZN megalitic dezgropat din adâncuri de schimbările geologice ale insulei. Panourile de beton creau iluzia unui urcuș pieptiș. Sau poate că nu era o iluzie, după cum mergea înclinat Rippley. Circumferința construcției părea interminabilă.

— Eu mă duc. Nu vii? îl întrebă Rudy pe bodyguard.

— Nu, mi-e mai bine aici.

Hefe avea în obraji o paloare de icter.

— Cum crezi. Dar eu o să am nevoie de ăsta.

Bodyguardul nu băgă de seamă că Rudy arăta cu degetul spre teaca pistolului său. Nici nu mai apucă să se dumirească, deoarece simți imediat o înțepătură în vena jugulară, puțin mai ascuțită decât cea a unei albine, și o moliciune fierbinte începu să-i circule prin mușchii coapselor. Ochii i se rostogoliră în orbite. Mormăind ca într-un acces de afazie, începu să se clatine pe picioare căutând un punct de sprijin, pentru ca peste câțiva metri să cadă lat pe burtă într-un tufiș, care i se mulă ca un lichid peste corpul masiv.

Rudy aruncă seringa minusculă pe care o scosese de sub o cicatrice falsă și ușor umflată de pe triceps, măiestrit compusă din rășină, și se duse spre bodyguard. Îi luă pulsul – o difuziune slabă de palpitații. Când se va trezi, nu va mai fi doar un bodyguard, ci și singurul suspect în cazul morții lui Alfred Rippley, narcisistul traficant de arme a cărui caracatiță se întindea de la Tiraspol și până în magaziile insurgenților din Congo, acoperind decenii de războaie civile și conflicte secesioniste.

Își întoarse talpa și scoase dintr-un compartiment secret de sub călcâiul tenișilor un sul plastifiat, cât un ruj de mic, din care extrase o pereche de mănuși cauciucate. Apoi luă pistolul din teaca bodyguardului, un Glock.

Porni spre Rippley cu mâinile ascunse la spate, într-o postură de turist impresionat de specificul locului.

Rippley aștepta în vârful Domului, cu un rânjet orbit de luminozitatea deșertului de beton ce îi înconjura. Văzându-l pe Rudy apropiindu-se, îi zise de la distanță cu mâna pusă streașină deasupra ochilor, iar cu cealaltă trasând împrejurimile într-un gest larg și ospitalier:

— Antti, tot ce vezi e un afiș vechi și scorojit pe-un gard. Generațiile tinere nu văd în el imaginea completă, ci doar niște coji decolorate de sub care se ițesc ațișoarele de aracet. Dar cei care n-au înghițit pastila intervenționismului liberal, ci o ascund în continuare sub limbă, ca mine și ca tine, știu că aici ne aflăm, de fapt, în creierul lui Thomas Hobbes. Un crater produs de o bombă de 18 kilotone, 85.000 de metri cubi de deșeuri radioactive îngropate sub 358 de panouri din beton, factura unei decontaminări în valoare de 239 de milioane de dolari.

Rippley întinse brațul pe după umerii lui Rudy:

— Dar astea sunt detaliile unui tabu. Adevărata însemnătate a acestui mormânt e creierul lui Thomas Hobbes. În secolul al XVII-lea, Hobbes elogia beneficiile morale ale fricii, neavând habar că peste 300 și ceva de ani ideile sale aveau să primească o posteritate grandioasă: Little Boy, Fat Man și apoi Războiul Rece. Hobbes vedea în spaima de moarte violentă nevoia oamenilor de-a se organiza într-un stat. Prin sistemul său de legi și drepturi cetățenești, statul ia moartea violentă și o mută din contextul zeilor în domeniul coerciției: doar cei care încalcă regulile societății sunt pasibili de diverse forme de moarte violentă. Democrațiile liberale au respirat ușurate. Și anii au trecut. Până la urmă ce-a fost bomba atomică, nu un seminar global de pacificare prin frica de moarte violentă? Nu asta spun toți dictatorii orientali care visează la centrale babilonice de îmbogățire a uraniului, că focoasele nucleare fac lumea mai sigură? Dar ei nu fac decât să repete mantra liderilor din lumea liberă. Și toți repetă de fapt în cor același refren compus de Thomas Hobbes: de dimineața și până seara, Omul tânjește subliminal după promisiunile Apocalipsei. Tehnologia militară este un dor după paradisul promis.

Rippley îl privi în ochi pe Rudy, fixându-și palmele pe umerii lui ca un tată îngrijorat:

— Zi-mi de câte drone Predator ai nevoie?

— Cât te lasă inima.

Rippley se pregăti să scoată iarăși un hohot de râs, dar gura i se împotrivi; gura i se schimonosi într-un țipăt ale cărui ecouri fură acoperite în adierea brizei oceanice de un ecou mult mai puternic. Rudy îi descărcase un glonț în genunchiul stâng, rotula îi pocnise ca un fruct copt.

Alfred Rippley se răsucea acum ca într-un ritual de exorcism cu palmele presate pe genunchi, dâre groase de sânge i se scurgeau printre degete. Țipetele-i jalnice de durere răsunau în pustietatea insulei, iar cinismul pretențios de mai devreme i se preschimbase într-o mască de contracții musculare, într-o privire limpede a groazei de moarte.

— În fond, ai vorbit despre frica de moarte și frica de moarte ți-a răspuns, îi spuse Rudy și se lăsă pe vine lângă el cu pistolul atârnându-i între coapse.

Alfred Rippley părea că vrea să vorbească, probabil să cerșească milă, dar cuvintele nu i se închegau pe buze din cauza frisoanelor.

— Alfred, Alfred.

Exact cum se așteptase: după prima explozie de durere atroce, se instală o confuzie ridicolă – Rippley se răsucise pe coate și începuse să se târască. Un limax căutând ce? Scăparea? Rotula fefernițită lăsa urme răsfirate de sânge. Rudy îi studia gemetele înfundate și fornăitul cu plictisul unui savant care cercetează zilnic la microscop comportamentul stereotip al unui parazit.

Pășea pe lângă el:

— Dacă într-o zi animalele vor dobândi rațiune, odată infectate cu acest dar, crezi că ne-ar cruța? Fantezia de consum nu ne dă nicio șansă, ne arată că ar porni o capodoperă sângeroasă împotriva noastră. Zebre călare pe tancuri, veverițe aruncându-ne sub mașini grenade la semafor. Mda, Hollywoodul are dreptate, numai că omite esențialul. Nu din răzbunare ar pune la cale un genocid. Ci pentru că rațiunea le va oferi și-o tentație irezistibilă, aflată doar în posesia umanității, o armă de distrugere în masă. Contemplația, Aflred, contemplația. Violența vânătorii e un ceremonial al contemplației, spre deosebire de braconaj, care e doar bișniță barbară. Vânătorul ucide după ce mai întâi a contemplat căprioara, deci crima este urmarea contemplației. La fel și lunetistul, la fel și tehnicianul care manevrează racheta intercontinentală. Distanța dintre țintă și corp se măsoară nu în metri, ci în haiku-uri. Haiku-ul este forma cea mai pură a contemplației.

Și răsună o a doua împușcătură. O vână de sânge împroșcă betonul. Printre hieroglifele purpurii luceau mici zgârciuri de creier.

Odată îndeplinită misiunea, Rudy ridică un braț în aer și flutură din el în direcția apei. După care se întoarse la trupul inconștient al bodyguardului și luându-i palma, o plimbă peste pistol, încărcându-l de amprente, apoi îi mulă degetele peste pat și îi încârligă arătătorul peste trăgaci.

*

Semnalul transmis de Rudy pusese în mișcare o șalupă, care pornise din larg în direcția insulei.

Regulatorul de viteză urca gradual. Un binoclu Sunagor atârna în curele sub un gât solid, deasupra cărora ochii lui Mano se ascundeau în spatele unor ochelari de soare.

Fusese singura lor misiune comună. Sub numele conspirativ de Jens Morgen, Mano fusese însărcinat cu eliminarea soției lui Ripley. Și-și spuse: Păcat, păcat de senzualitatea ei telegenică. În timp ce șalupa se apropia de mal, Marianne zăcea în camera de hotel, în cabina de duș, cu picioarele contorsionate, ca o marionetă căzută din sfori. Trei peceți de sânge. Trei găuri de amortizor plantate în pieptul ei siliconat. După ce dezactivase sistemul CCTV de pe coridor cu un aparat de bruiaj, Mano pătrunsese în cameră utilizând un dispozitiv sofisticat de deblocat yalele electromagnetice, iar ca să pară o dublă crimă, folosise același tip de gloanțe ca cele din încărcătorul bodyguardului.

Ajuns la mal, îl găsi pe Rudy cu picioarele în apă. Își freca gleznele cu râvnă. În jurul gleznelor pluteau bulbuci de săpun.

— Sânge? îl întrebă în timp ce întorcea barca cu spatele, oprindu-i motorul.

— Da.

— Și săpunul de unde l-ai luat?

— Din barca ghinionistului.

— Ai folosit mănuși, da?

— Ce întrebare arogantă, colega. Parcă ai fi un profesor de educație tehnologică. Normal.

Crimă pasională? Bodyguardul în rolul amantului nevropat? Amantul cui, al ei, al lui? Pe pista asta aveau să meargă anchetatorii? Dar diferența de timp era prea mică între momentul în care fusese ucisă soția și momentul în care fusese asasinat soțul. Și de ce să-l ucidă pe Rippley tocmai în acel loc? Ce raționament dusese la acest plan? De fapt, nici nu conta dacă scenariul era unul slab, cusut cu ață albă. Din contră, le făcuseră un cadou procurorilor, care vor respira ușurați că suspiciunile vor plana asupra bodyguardului și nu vor trebui să sape prin locuri incomode și pline de nume inviolabile din lumea crimei organizate. De altfel, nici n-ar fi trebuit să cerceteze prea adânc ca să descopere suita de inamici, mulți dintre aceștia politicieni de prim rang păcăliți în diverse tranzacții ilegale, care și-ar fi dorit să-l vadă murind în chinuri pe acest talentat Domn Rippley. Prin urmare, ar trebui să spună bogdaproste că le-au servit un țap ispășitor, se gândise Mano după finalizarea părții sale de misiune.

În barcă, Rudy se întinse pe banchetă, cu mâinile la ceafă, ca pregătit de siestă:

— La cât vine să ne ia hidroavionul?

— Diseară.

Mano scoase din torpedou un telefon prin satelit și formă un număr:

— Poți să le dai drumul turiștilor.

Pentru un șmecher de talia lui Rippley închirierea unei întregi insule pentru o plimbare de afaceri fusese un fleac. Acum, bodyguardul va mai avea încă un șoc de înfruntat la trezire: o inundație de martori și de ghizi care vor chema prin stație paza de coastă.

— Mi-e un pic milă de bodyguard, spuse Mano și porni șalupa.

— Riscul meseriei. Când alegi să-l păzești pe un patronaș de războaie civile, se poate întâmpla să cazi într-un som de Albă-ca-Zăpada, iar la trezire să-ți dorești ca mărul otrăvit să-și fi făcut naibii efectul.

Închizând ochii și lăsându-se ca o plută în velocitate apei, Rudy începu să recite abia șoptit, doar pentru el, cu pieptul plin de aer: Paznicii de la zid/ Și poarta închisă depărtează pe dușmănoșii geți./ Adesea întreb despre vreo vorbă, de un nume sau loc,/ Dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri...

*

Erau deja preistorici când Gavrilo Princip a înaintat 1,5 metri și a tras în gâtul Arhiducelui, iar glonțul lui a ieșit prin pușca lui Lee Harvey Oswald; când Verdunul era doar un micuț oraș anonim în umezeala fluviului Meuse; când Adolf a devenit Hitler; când Revoluția și Decăderea și-au ales stăpânii și sclavii; când mingea de foc de la Hiroshima l-a evaporat pe japonezul neștiut din fața Băncii Sumitomo, lăsând din el doar umbra imprimată pe trepte; când napalmul sfârâia pe corpul micuței Phan Thi Kim Phuc, când rezoluția 765 a Consiliului de Securitate al ONU din 16 iulie 1992 menționa masacrul din Boipatong; când firișoare de lumină pluteau în portbagajul lui Aldo Moro; când farurile jihadiștilor au răsărit la poalele Sinjarului și femeile yazidi au priceput că nu mai aveau scăpare, îi spuse Rudy lui Mano în acea zi, în fața oglinzii din baie.

— Meseria noastră e printre cele mai vechi consemnate în istorie. Nu suntem niște simple cifre, înaintașii noștri au decis soarta imperiilor. Îți dai seama? Arborele nostru genealogic este universal, ne tragem în aceeași măsură și din sicarii însetați de sânge roman, și din asasinatele politice ale ismaeliților.

Mai spuse Rudy.

Și degetele lor, ca niște gângănii agile, le decojeau de pe figură măștile. Bucăți de epidermă sintetică picau în chiuvetă în timp ce fețele, recompunându-se iritate din cauza adezivului, reveneau treptat la lumină. Ca niște boli fără leac.

(fragment din romanul Smith & Wesson)

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

NOUA LITERATURĂ

Roxana DUMITRACHE scrie dens, cu aglomerări descriptive care te introduc într-un univers ficțional pe cât de veridic pe atât de straniu, cu accent pe aspecte vizuale care te intrigă. Dar acesta nu este decât ambalajul unui epos legat de probleme reale, militant fără ostentație. Debutul recent, cu Papa Nicolau…., indică un traseu pe care proza publicată azi îl reconfirmă, un fragment din viitorul roman. Atentă la detalii, Roxana le aduce în prim-plan pe cele legate de temă, astfel încât povestea se adună cu grație și mai ales în mod convingător. Gestualitatea banală devine ritual social, iar atmosfera abulică a unei comunități neînsemnate amplifică evenimentul epic. Scrisul Roxanei Dumitrache este rafinat, inteligent, creator.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Delirium

de Enda Walsh

Recomandată de Alexandru Papadopol

Bogdan TĂNASE recomandă o carte

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

ÎN CURÂND

Fernando Aramburu – Utilidad de las desgracias y otros textos

Coming soon: apare în cinci zile. Ar părea că sunt vreun fan Aramburu, de-l recomand atâta, și, de fapt, poate sunt. Noua carte are doar 352 de pagini, deci la jumătatea Patriei și reunește articole de-ale scriitorului. Despre ce sunt? Să vedem: copilăria lui în San Sebastián, experiența ca profesor în Germania, ritualurile lui când se apucă de scris, plimbări și călătorii, ce l-a fascinat pe el la Camus (aici mă gândesc iar la Pamuk pentru că are și el pagini întregi dedicate aceluiași scriitor). E o carte cu multe detalii din cotidian, ca dragostea pentru păsări, veverițe și literatură.

Alexandra NICULESCU

Aventură noir si fantasy, din octombrie. Hachette UK.

Editura Paralela 45

Să ne amintim: Marfa și banii (r. Cristi Puiu)

FOTOGRAFII

de Bianca ZBARCEA

The Wasp
by Ogden Nash

The wasp and all his numerous family
I look upon as a major calamity.
He throws open his nest with prodigality,
But I distrust his waspitality.

Apariție editorială la Budapesta

Numărul 4/2020. Revista Szépirodalmi Figyelő apare fără întrerupere din 2002

BURSE PENTRU SCRIITORI

Fundația Cărturești, în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, anunță inițierea unui program de burse și rezidențe de creație literară. Mai multe aici

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro