Sânii unei femei

până la urmă

sânii unei femei

sunt doar doi ochi

care văd totul cu lapte

și cu lăcomie

femeia este o specie suprarealistă

de melci.

forever Bach

forever Bach

ți-am spus

și tu m-ai privit mai cu atenție

mi-aș dori să scriu ca muzica lui

am adăugat

să mă mut acolo

o vară măcar

și ochii tăi m-au văzut

s-au făcut prispa grației tale

aș fi fost un violoncel am zâmbit

pentru că este ca o sete un pod

care unește cerul cu pământul verde

cu grădina barocă

o suferință care se roagă

o nostalgie aspră, de-absolut

un râs încercat

mie îmi place vioara ai spus

vioara e subțire, vioara zboară

s-ar putea să fii tu am zis

și ochii tăi s-au făcut ferestre

înăuntru pe mobile luminile și umbra așezau muzica

o vioară zbura și un violoncel îi urma firul

un fel de zmeu

un tablou de Chagall

prima dragoste.

Cafeaua Jamaica

să plonjez în ceașca ta

cu cafea Jamaica

și tu să sorbi absentă

ieșită din baie, aburindă

cu halatul transparent și subțire

ca o membrană

să mă topesc în ceașca ta

cu cafea Jamaica

tu să privești departe

acolo unde visele

sunt insule cu fericire

(un fel de pilule)

în ceașca ta

cu cafea Jamaica

e de fapt o noapte neagră

cu un praf de zahăr strălucitor suflat deasupra

nopțile acelea, calde, mângâietoare

în care-n grădini se iubesc orbește

toți îndrăgostiții

tu să sorbi absentă și

trupul tău să se cabreze ușor

ca o întrebare

Poem la Marea Egee

stând tolănit pe țărm la Pieria

unde-i pierdută oare nebunia

ce-a fost

ce trupul o dorește?!

...mai sunt în stare de-o iubire nouă

fără contur și fără viitor,

o deznădejde

pentru ce-o să fie

o răzbunare

pentru câte-au fost

stând tolănit pe țărm la Pieria

îmi construiesc

o apărare-n scris.

Alt poem de la Marea Egee

dacă aș fi un poet adevărat

m-aș sinucide

o existență care nu e poem

nu merită

doar un compromis dureros

ca James Dean

sau ca sfântul acela

aruncat în pustie

înșurubat

așa

merg mai departe

înfășurat în straturi de tăcere

mumie sau trabuc

fac echilibristică

respect dresajul

uneori e duminică

uneori scriu un poem

îmi ostoiesc dorul și

ard lent

Poemul Densuș

vor rămâne din mine

doar cărțile mele

umile cărămizi

din care se vor ridica temple noi

ca la Densuș (temple și tâmple)

dar dacă apropiați de zid

veți auzi monologul unui violoncel

să nu vă mire

dacă ridicați în turlă

vă veți simți ca vulturii

să nu vă uimiți

odată ieșiți

vă va cuprinde dorul unei veri fără limită:

o mare turcoaz

și-o plajă cu portocali

Ca o despărțire

trupurile femeilor de 40 și de 50 de ani

au ceva din voluptatea ruinelor

din seducția stafidelor

ele ard

ca o despărțire

fac vinul foarte dulce

lasă

dureri de cap

În numele voluptății cânt

în numele voluptății cânt

ea e acum o rugăciune

un plâns

un dor neostoit

gol ce-mi lucrează stomacul

exact acolo

unde erau fluturii

da, în numele voluptății cânt

așa cum alegi să mori

de mâna vrăjmașului, în război

când îți presimți sfârșitul

nu mai ai unde să pleci

să evadezi

să începi o nouă viață

trupul ușor ușor

se năruie peste tine

te prinde-n interior

te sufocă

nu mai ai unde să pleci

carnea ei pare singurul aliat

resemnarea ei, singura mângâiere

așa că

în numele voluptății cânți

un postludiu baroc

un violoncel și-un contratenor

redau amestecul

de seducție și moarte

vântul mișcă crinolina frunzelor

încă roșii, încă galbene