OPTm
nr. 87

Ce-am fost și ce-am ajuns

Cu mai puțin de 20 de ani în urmă ne era destul de clar cine suntem. Mamei, tatălui, vecinei de alături, încărunțite înainte de vreme după împlinirea a 38 de primăveri (despre bunica nici nu mai încape vorbă!) – tuturor le era clar cine sunt. Aveau o identitate evidentă, mai mult decât atât, chiar prestabilită. Era de la sine înțeles că X, damă născută, de exemplu, în familia Y, se va numi XY, va fi educată în spiritul valorilor familiei din care face parte, va mai primi una, două infuzii de valoare din exterior cărora li se va adăuga o serie de „adaosuri” de tip valoare din mediul educațional. Produsul finit va intra pe piața muncii în conformitate cu finisările proprii, va activa mai mult sau mai puțin în virtutea acestora, ca la un moment dat să-l întâlnească pe Z, de background valoric asemănător și să devină, fără prea multă vâlvă, doamna XZ. Și de aici povestea reîncepe, avându-l drept actor principal pe micul KZ, progenitura tinerei familii Z. Identitatea era clară – pornind de la numele din buletin și continuând cu… restul vieții.

O fi fost el simplist sau chiar generator al unei existențe plafonate, dar orice și oricum am lua-o, procesul era CLAR și, mult mai important de atât, devenise, de sute de ani, o a doua natură, ceea ce ne determina să-l „facem” de la sine, fără efort, contradicții sau angoase. Ne însușeam identitatea la fel cum respiram sau cum unii își fac semnul crucii atunci când intră într-o biserică. Automat și absolut normal, bazat pe reprezentări bine înrădăcinate în subconștientul colectiv.

Ce sunt 20 de ani?! Istoric vorbind, cel mult o secundă, social – cel mult o generație, iar politic vorbind – cel mult o secundă românească. Și totuși iată-ne acum alergând în fiece moment după propria identitate, jucându-ne de-a v-ați-ascunselea cu noi înșine, noi, în căutarea noastră; noi cei care am ieșit din noi, ne-am amestecat unii cu ceilalți și acum nu mai știm care este identitatea cui, unde s-o căutăm pe a noastră și dacă nu cumva, de fapt, a vecinului de viață ni s-ar potrivi mai bine. Și alergăm nebunește, simțindu-ne goi și incompleți, pentru că, de!, timp de câteva mii de ani am fost una cu ea, cu identitatea noastră. Uneori, uităm chiar de ce alergăm și ce anume căutăm. Și atunci ne vedem de altele, tot alergând și alergând, până când ne dăm seama că nimic nu se leagă pentru că nu știm cine mai suntem de fapt. Și iar începe căutarea – e a mea sau o fi a altcuiva, da’ parcă mi s-ar potrivi, sau poate că nu, sau ar fi mai bine, oare, sa fac un melange?...

Unii, puținii fericiți, reușesc să o regăsească, adică să SE regăsească – și odată față în față cu EA urmează un veritabil meci de box: noi dăm un pumn, ea se eschivează, apoi ea alege eschiva, iar noi lovim în gol și tot așa țopăim unul în jurul alteia, până reușim, în cele din urmă, să ne luăm în brațe pentru o binemeritată pauză de căutare. Nu vă imaginați că rămânem îmbrățișați pe vecie... Nicidecum! Cât de curând, unul dintre noi este K.O. De cele mai multe ori, identitatea este cea care ne trimite la podea și apoi își vede singură de alte jocuri de-a v-ați-ascunselea. Iar viața ne numără până la 10... Dacă avem noroc, ne ridicăm, ieșim din ring și începem să alergăm respirând sacadat, deja obosiți, cocoșați de durere și de greutatea unei noi înfrângeri.

Dar, până la urmă, de unde a apărut această paradigmă, în totală discrepanță cu aceea a domnișoarei XY, căsătorită Z? De ce identitatea îi era la locul ei, în timp ce a noastră umblă de nebună prin lumea largă, iar noi alergăm disperați, după ea, pentru că ne lipsește și nu mai suntem noi? Ei bine, să o luăm și statistic. Să zicem că identitatea noastră este variabila dependentă și să găsim vreo câteva variabile independente care o influențează în procesul ei de desprindere de noi și care îi furnizează picătura de energie care o face să alerge precum diavolul tasmanian.

În primul rând, avem întocmai lumea asta largă despre care vorbeam mai sus și care, de ceva timp încoace, se revarsă asupra noastră, care ne înghite ca un tsunami si ne bagă pe gât creveți chiar și atunci când suntem alergici la fructe de mare. Tocmai ea atrage cu putere de vacuum identitatea din noi. Și tot ea e cea care ne determină să iubim cu patimă alienarea pe post de refugiu. Alienarea de tot, chiar și de sinele nostru pe care ajungem să îl asociem cu lumea largă care ne îndoapă cu fructe de mare nedorite. Ne scuturăm de câteva ori și îndesăm căștile adânc în urechi.

Și dacă tot veni vorba de căști, să nu uităm de tehnologia care ne conduce adeseori către forme false de interacțiune, care ne determină să ne lăsăm moi în scaune și canapele, să ne setăm creierul pe stand-by și să uităm de noi înșine și, implicit, de identitatea noastră. Pentru că avem zilnic de a face cu expresiile unei lumi virtuale care ne înconjoară și ne susură la ureche ca o reclamă neinspirată la un robot de bucătărie: nu trebuie să faci niciun efort, lasă-mă pe mine sa mă ocup de viața ta, să o toc mărunt și să o amestec la viteză turbo. Tu odihnește-te, ești perpetuu obosit...

Și, apropo, robotul acesta de bucătărie are și el partea lui de vină – fuseră și se duseră creativitatea și sudoarea frunții – ingrediente-cheie ale identității noastre. Evident, și identitatea se duse fuguța după ele... Totul vine de-a gata, iar totul este mult, chiar foarte mult, mult prea mult de dus pentru identitatea noastră care este obișnuită cu mult mai puțin. Și totul este trecător, mult mai trecător decât era înainte. Și totul este eclectic. La fel cum robotul de bucătărie taie și amestecă cinci tipuri de legume în același timp. Oftezi de două ori și ghiveciul este gata. Nu prea are gust, pentru că totul este așa de bine mărunțit, iar aromele se întrepătrund atât de bine, încât rezultatul nu îți mai este cunoscut – o fi bun, n-o fi, măcar e proaspăt... Nici chiar numele din buletin nu mai reprezintă o certitudine. Domnișoara XY a anilor 2000 are nenumărate variante de lucru când e pe punctul de a deveni doamnă: va fi XZ, XYZ sau poate va rămâne chiar XY, că se poate. Ba chiar mai mult decât atât: din X, poate oricând să devină Q pentru că și asta se poate, se poartă și așa mai departe.

Identitatea însă nu se împacă prea bine cu „o fi, n-o fi, poate sau parcă”. Ei îi plac certitudinile, că doar așa a fost obișnuită de mii de ani încoace. Iar obișnuința e a doua natură chiar și pentru ea. Așa că, într-o noapte, se furișează, în liniște, afară din noi și începe să caute certitudini. Unora li se întâmplă după 35 de ani, altora în prima tinerețe. Mai nou, cum vârsta „pentru toate” scade vertiginos și vârsta la care ne pierdem identitatea ajunge sa fie egală cu anii adolescenței, chiar și copiii de școală primară își vor da seama, în curând, că au pierdut-o, cu toate că, pe vremuri, nici măcar în vis n-ar fi putut-o avea deja la vârsta lor.

S-ar părea că o variabilă mult mai puternică decât lumea largă și ghiveciul de incertitudini și nesiguranțe este ceea ce burdușea bagajul existențial al domnișoarei X: valorile noastre cele de toate zilele sau, mai bine zis, ce-am avut si ce-am pierdut. Valori, repere, reguli preexistente, drum în viață, le putem spune oricum și, de fapt, în niciun fel, pentru că valorile nu mai sunt ce erau pe vremea ei, pe vremea domnișoarei X. De fapt, ca sa fim sinceri, nu mai sunt deloc. Au devenit, pentru mulți, cuvinte goale care răzbat dintr-un trecut romantic, dar care nu mai sunt revendicate de prezentul continuu în care trăim. Momentul nu se bazează pe valori, căci valorile reale aveau nevoie de timp pentru a se desfășura și „a se pune în practică”. Acum nu mai avem timp și deci nici nevoie de valori sau repere. Dar să nu uităm că, doar cu trei rânduri mai sus, am pus semnul egal între valori și drum în viață. Drept urmare, în lipsa unui drum concret, dăm cu zilele noastre din colț în colț, scormonind în fiece grămadă de visuri care ne iese în cale, în timp ce ea, identitatea, se învârte fulminant, precum o „sfârlează cu fofează”, și ajunge mereu cu un pas înaintea domnișoarelor de moment.

Petra MARINESCU

Lector (Universitatea „Danubius”, Galați)‚ cu un doctorat în sociologie și studii universitare in jurnalism, este autoarea a numeroase scrieri academice, publicate în țară și în străinătate.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Oana Topală încearcă să intre în goticul de tip occidental, cu o poveste care pune accentul pe descriere și atmosferă, ceea ce poate fi un bun exercițiu prozistic. Atentă la detalii, la stil, ea reușește să creioneze un personaj pregătit pentru aventură.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de

Ștefan Sabin Pavelescu

Lunea prozatorilor la Bogdania

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

Polirom, prin elefant.ro

Eikon, 2021

Editura ART

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din E.A. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA Europe, un radio de literatură europeană

Școala Ardeleană, 2021

O poveste despre un tată și fiul său

LITERA, 2021

AUDIOBOOK-uri

Art prin Cartepedia

Copyright © optmotive.ro