OPTm
nr. 87

Ștefan Lemny: Pe la Stavropoleos, din când în când

Cu Ștefan Lemny nu m-am întâlnit niciodată. Dar mi-a apărut în vis. Dormeam bine-merçi pe malul Dâmboviței și-mi apare dl. Lemny, înfășurat într-o blană de samur. Deși știam prea bine că visez, totuși voiam s-o iau în serios, așa c-am început să-i cânt ceva din Anton Pann. Ce faci, Zenob, mi-a reproșat el, n-ai pic de aptitudini muzicale, dar nu te lași, nu-i așa!? Văzându-mă luat peste picior și atacat în libovul ipseității, am scos o drâmbă din buzunar și, chemând alți zenobi fără treabă, ca și mine, am atacat un hit din perioada fanariotă. Deși calitățile mele muzicale erau neschimbate, Dâmbovița a vibrat totuși, ușurel, cuprinsă de gânduri, iar un popă de pe la Radu Vodă mi-a trimis un ison. Dl Lemny a ridicat degetul și i-a fost adus un scaun imediat, încât acum păream scoși dintr-un tablou de Liotard: dumnealui, pe jumătate ascuns în blănuri, tolănit în baldachinul păzit de slugi, iar eu, cocoțat pe marginea podului, încât în spatele meu Dâmbovița și cerul păreau din aceeași cenușă.

Cum m-am trezit, primul meu gând a fost să-i scriu un e-mail, cu 7-8 întrebări.

1. Dragă domnule Ștefan Lemny, ce făceați pe la finele dictaturii, ce sperați, ce visați? Scriseserăți deja Românii în secolul XVIII. O bibliografie, I (1988). Cum arăta lumea în anul 1989?

Regimul comunist din România în ultima sa fază era teribil de trist și apăsător, reducând existența marii majorități a oamenilor la griji alimentare elementare, începând de la 5 dimineața, la cozi, pentru a cumpăra lapte. N-aș putea spune însă că acest cotidian întunecat m-a împiedicat să visez la propriile-mi proiecte și pasiuni. Dimpotrivă, m-a încurajat să mă refugiez și mai mult în trecut, prin studii și cercetări în biblioteci. Elaborarea unei bibliografii n-a fost în sine o evadare pasionantă. Am avut adesea sentimentul de a pierde prea mult timp într-un cimitir al trecutului. Ceea ce m-a motivat a fost însă dorința de a profita de această angajare documentară pentru a reuni informațiile dispersate de care aveam nevoie pentru a reconstrui ceea ce mi se părea cu-adevărat pasionant : viața locuitorilor unui secolul prin prisma ideilor și a mentalităților.

2. Imediat după Revoluție, în 1990, a apărut cartea Dvs, Sensibilitate și istorie in secolul XVIII romanesc** (cam în același timp cu 1799. Emblemele rațiunii a lui Starobinski). Pentru mine cartea dumneavoastră a însemnat foarte mult, o recitesc și acum cu aceeași bucurie. Povestiți-mi care este istoria acestei cărți?**

Ceea ce spuneți mă emoționează la fel ca și primele impresii ale unor cititori ce mi-au parvenit abia la câțiva ani buni de la publicarea cărții. Ideea ei s-a născut în cursul explorării bibliografice despre care am vorbit, sub imboldul lecturii unor lucrări majore ale școlii Analelor. Era vorba de o adevărată provocare, de un pariu, pentru a realiza, cu surse românești, o experiență istoriografică așa cum reclamase Lucien Febvre în spațiul francez. N-am părăsit România înainte de a preda Editurii Meridiane această scriere în care am pus toată pasiunea de care eram capabil la acea vreme. Cartea a apărut când eram în Franța. În condițiile de adevărată ruptură în care am plecat, n-am mai putut-o revedea pentru bunul de tipar, ceea ce explică greșelile regretabile care s-au strecurat. Mă bucur că între timp Editura Polirom a publicat o nouă ediție în condiții excelente care a permis corectarea lor.

În tumultul evenimentelor din 1990, nu mă așteptam ca această carte despre un secol urgisit în imaginarul românesc să aibă vreun ecou. De altfel, ceea ce mă preocupa mai mult era noua aventură intelectuală în care mă angajasem, aventură marcată de dorința integrării în cultura franceză. Abia mai târziu, când am reluat legăturile cu compatrioții din breasla mea, am fost plăcut surprins că lucrarea n-a fost o carte uitată pe rafturi de biblioteci, ba chiar că noi generații de cercetători au găsit în ea un imbold.

3. Există întotdeauna un punct stabil în lumea unei cărți - un obiect, o pagină de carte, un personaj. În lumea fanariotă a volumului Dvs care ar fi acel element în jurul căruia s-a coagulat cartea?

Cartea n-are, cum bine știți, un personaj central și nici un fir de acțiune. Tema ei principală este viața oamenilor acelei epoci, indiferent de rang, de la domn și boieri, la țărani. Am încercat să schițez sentimentele și ideile lor, cadrul lor de viață, existența cotidiană. Cu acest scop, am pus în valoare detalii adesea aparent banale, ignorate, care s-au dovedit o sursă și un bun pretext pentru a imagina orizonturile fără margini și de nebănuit ale sensibilității.

4. Dacă ar fi să vorbiți despre un obiect de vestimentație specific secolului 18 românesc ce ați alege?

Prima care îmi vine în minte este « giubeaua ». Nu este un obiect vestimentar specific doar secolului fanariot, nici numai lumii românești și aceasta se regăsește doar la nivelul unor pături sociale restrânse din Moldova și Țara Românească. Dar valoarea ei de simbol al unei epoci culturale este incontestabilă. Distinsul istoric literar Paul Cornea a fost inspirat să vorbească despre « iluminismul în anteriu și giubea » din epoca fanariotă. Un simbol, de asemenea, pentru înțelegerea mentalităților. Hainele pe care le purtăm reflectă codurile culturale și dinamica societății, răspund nevoii oamenilor de a acționa, de a se deplasa. Or, giubeaua sugerează bine lentoarea secolului, curgerea timpului ca un râu liniștit înainte de agitația secolului următor, al revoluționarilor în joben și costum...

5. Cantemir, cu toată familia lui, constituie încă un domeniu de investigație pentru Dvs. Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea este o carte cu o documentare uriașă, scrisă cu o pasiune care mă îndreptățește să vă întreb dacă v-ați gândit să scrieți un roman despre prinț, inspirat din viața sa, o poveste plasată în secolul 18?

Pentru că am evocat « despărțirea » de țară, după scrierea Sensibilității, dați-mi voie să vă mărturisesc că lucrarea despre Cantemirești a însemnat pentru mine un fel de „reîntoarcere”, reîntoarcerea la un vechi domeniu de preocupări care se preta cel mai bine unei priviri din « afară », din perspectivă europeană. Pentru aceasta, am ales armele meseriei mele de istoric, arme cizelate între timp și de experiența istoriografică franceză. Ori, în această experiență există și ceva din seducția romanului: dorința de a da viață subiectului tratat, dar cu alte mijloace decât acelea de care dispune un romancier. Romanul este o chestiune de artă și de vocație, o formă de narațiune cu regulile ei distincte de cele ale istoricului. E drept, unii istorici au fost și sunt tentați să o experimenteze, dar mă îndoiesc de rezultate. Faptul că marii istorici nu s-au încumetat poate servi ca lecție pentru confrații de talie mai modestă. Michelet, a cărui operă istorică se citește ca un roman, n-a avut curajul să ducă la capăt un proiect de roman propriu-zis, Sylvine. A fi fidel exigențelor istoriografice, încercând să le armonizezi cu o grijă deosebită pentru arta comunicării nu mi se pare mai puțin important. Este obiectivul pe care mi-am propus să-l realizez în locul tentațiilor prozistice.

6. În biografiile Dvs se spune că scrieți în franceză, că sunteți naturalizat cultural în Franța. Care sunt reperele culturale stabile ale acestei legături? În orice evadare culturală există măcar o umbră. A dumneavoastră care e?

Naturalizarea pomenită este doar o chestiune de prezentare juridică și civică. Mult mai complicată este asimilarea culturală prin buna însușire și stăpânire a limbii. Este grija ce m-a obsedat (nu din snobism !) chiar dacă am venit prea târziu în Franța pentru a reuși în acest sens. Era o necesitate pentru a facilita activitatea istorică, fără a trece mereu prin efortul dificil și nesatisfăcător al traducerii. Atunci când scriu, cea mai mare parte a timpului în franceză, fondul gândirii mele și al expresiei rămâne totuși cel românesc și, înainte de a publica orice rând, simt nevoia de a face apel la francezi nativi pentru a da scrisului finețea limbii. Iar atunci când scriu în română resimt exigențele carteziene ale francezei. Cred că experiența este interesantă ca filtru al unei scriituri despre care te întrebi mereu cum ar apărea în cealaltă limbă. Desigur, procesul redacțional e mult mai lent, dar poate evita în franceză, ca și în română, stereotipiile unui verbiaj lipsit adesea de sens. Departe de mine ideea de a recomanda această experiență, ea rămâne o experiență personală.

7. Ce loc din București vă vine în minte ori de câte ori aveți nevoie de confortul rememorării? Adică de acel divan care face timpul să se dilate.

Nu ezit să vă răspund : Stavropoleos! De câte ori se întâmplă să trec prin București, simt nevoia revenirii la această bijuterie arhitecturală. Rămân un fiu fidel al plaiurilor bucovinene cu renumitele lor mănăstiri, dar locul acesta mi se pare cea mai fascinantă expresie a tradițiilor artistice bizantine și brâncovenești care au continuat să ofere un cadrul de existență spirituală în plin centru al capitalei de-a lungul secolului XVIII și până azi.

8. Când veți avea următoarea carte? Vorbiți-mi despre câteva proiecte aflate pe final.

În ultima vreme, am vegheat la publicarea operei altor autori, față de care cred că avem o mare datorie culturală. Cu prietenul Alexandru Istrate, de la Iași, am dus la capăt, după mulți ani de trudă, o splendidă ediție critică a Epocii fanarioților de Xenopol, publicată la Editura Universității din Iași : merită să fie mai bine cunoscută, nu doar de istorici, mai ales că apariția ei a fost umbrită de cunoscutul context sanitar. În Franța, va apare curând o ediție a scrierilor editate și inedite despre români, ale istoricului Alphonse Dupront, fostul director al Institutului francez din România în anii 1930, autorul Mitului Cruciadei, una din cele mai valoroase contribuții la studiul emoțiilor colective din trecut. Autorul merită să fie mai bine cunoscut pentru pasiunea sa pentru România și pentru legăturile sale cu Ionescu, Cioran și Eliade : volumul valorifică și corespondența sa inedită cu ei, în împrejurările dificile ale instalării lor în Franța.

ZENOB

Zenob face parte din grupul „Perucile verzi”.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Oana Topală încearcă să intre în goticul de tip occidental, cu o poveste care pune accentul pe descriere și atmosferă, ceea ce poate fi un bun exercițiu prozistic. Atentă la detalii, la stil, ea reușește să creioneze un personaj pregătit pentru aventură.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de

Ștefan Sabin Pavelescu

Lunea prozatorilor la Bogdania

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

Polirom, prin elefant.ro

Eikon, 2021

Editura ART

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din E.A. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA Europe, un radio de literatură europeană

Școala Ardeleană, 2021

O poveste despre un tată și fiul său

LITERA, 2021

AUDIOBOOK-uri

Art prin Cartepedia

Copyright © optmotive.ro