OPTm
nr. 69

Berlin (6): Mudanga

Dacă și-n laptele de mamă sunt canabinoizi, de unde și relaxarea de bebeluș sătul după ce fumezi cannabis, iarba fumată în lume în ultimii zeci de ani are așa de multă concentrație de THC, agentul psihotic, că e ca laptele unei mame nebune. Se apleacă uneori deasupra pătuțului tău și poartă o mască de lup, numai să vadă cum reacționezi. Dispare și apare abia după ce de mult ți s-au uscat ochii de plâns. Dar e și bună de-atâtea ori, dacă vrea. Drogații suferă de sensibilități extreme, de friguri chimice chinuitoare, de întristări umede și străine ca atingerea unui limax negru. Dar era și așa frumoasă tristețea acolo, înspre nordul lumii, sub cerul întunecat de la prânz. Luam uneori singur un tren la întâmplare și un cub de hașiș. Îmi făceam țigări mici și coboram în gări aiurea, în cartiere mai frumoase, la casele albe. Mă uitam în geamurile trenului la fețele ascunse ale musulmancelor, la ochii rimelați, reflectați în sticla luminată, și ele se uitau la mine pieziș. Mă simțeam departe de orașul unde plăteam chirie și mai departe de țara mea cu toate anxietățile legate de ea și mai departe de orașul natal și de toată preistoria mea și mai departe de mine cu totul. Ningea pe un peron pustiu, nu știam unde sunt, era un nume cu multe litere pe un panou și sub un pod cânta un român la acordeon. Muzica se auzea cu ecou în gară și rămâneam nemișcat o veșnicie, așa o simțeam, dus, pierdut, absorbit. Nu mai era nimic altceva, nu mai fusese nimic vreodată. Dumnezeu nu poate fi altceva decât realitatea ultimă, de la baza realității și acolo eram și eu, în miezul armoniei absolute, unde toți vrem să revenim din când în când. Muzica și ninsoarea domoală făcea și mai prezentă liniștea dintre două trenuri, deși trenurile nemțești nici măcar nu fâșâie, nu se leagănă și nu șuieră, sunt ca vehiculele fantomă.

Veneau trenuri și plecau și nu se întâmpla nimic și așa îmi și plăcea, cum îmi plac în filme începuturile, când sunt doar personaje, fără intrigă, iar când începe o poveste, parcă mă dezamăgește un pic. De ce să-nceapă ceva, nici măcar ceva bun. Nevroză, ar zice psihologii, de ce să zică, ar mai putea să și tacă. Și când mă reconectăm la lume la internet în cafenele turcești mi se părea tot un vis, ca și cum numele celor de pe ecran erau doar așa, să-mi dea mie impresia că mai există și alții. Lumea se dusese sub potop și fusesem numai eu lăsat, cu fantoșe, să-mi mai populeze singurătatea.

Fosta mea rămăsese însărcinată cu noul ei iubit și mi-o spusese în ziua când o întrebasem într-un mesaj dacă nu vrea să fim iar împreună. Dar nu credeam oricum că o întrebasem pentru un răspuns, era o întrebare ca-ntr-un joc din copilărie, jucat într-o seară de vară, sub lumina unui stâlp, împărate împărate cât e ceasul. Nu-l întrebi așa ceva pe-un împărat și-un împărat nu poartă ceas și când te joci seara în spatele blocului și e ultima explozie de energie a zilei, cea mai pură, vrei să uiți cu totul de timp, de ora culcării. Am fost nefericit și fericit de răspunsul ei, eram singur, neiubit și liber și mă puteam juca mai departe.

A venit cam în aceeași perioadă la mine o dansatoare coreeancă, o mudangă, o șamancă din Seoul. Seoul, îi ziceam, suflet singur, în frangleză. N-o mai văzusem din vară, când traversasem cu ea, pe biciclete, pădurea, printre copaci, la vale, cântând amândoi deodată Norwegian Wood. Îi plăcea și Bob Dylan și acum, în Berlin, îmi crescuse părul ca al lui, un bonsai de bucle, și purtam paltonul negru, suedez, arătam ca pe coperta autobiografiei lui de pe podeaua camerei mele, dintre saltele. Mă transform uneori, măcar puțin, în fantasmele celorlalți și lumea are o lucire magică. Stăteam întinși pe saltele fără să ne atingem și ea zicea - te droghezi mult că n-ai iubire. Simțea ca pe niște prezențe singurătatea și izolarea din camera mea. Mă privea prin tăișul ochilor ei, în vară mi se păreau că mă judecă și mă excitau, acum îi vedeam doar ca pe o amintire. Your eyes, they turn me, îmi cânta Thom York în căști, în vară, când coboram valea pe bicicletă, cel mai fericit în libertatea mea totală. Pe mudangă o iubisem fiindcă n-o simțeam deloc că vrea să-mi ia libertatea. Celelalte, ceilalți, mereu agitați, păreau că mă pândesc să-mi fure din liniște. Mudanga îmi aducea și mai multă, era și ea ca mine, se născuse pe altă jumătate a lumii, dar eram la fel.

S-a întors în Seoul, la casa mamei ei din fața unui templu, pe urmă s-a retras o vreme în munți la o mănăstire budistă, la călugării în portocaliu. Spunea că vrea să găsească niște pace acolo, dar eu știam că se dusese să le ducă niște pace.

Dan SOCIU

Poet (n. 1978) reprezentativ al generației 2000, tradus, premiat, Dan Sociu este autorul volumelor borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002), fratele păduche (2004), cîntece eXcesive (2005), Mouths Dry with Hatred (2012) Poezii naive și sentimentale (2012), Vino cu mine știu exact unde mergem (2013). De asemenea, scrie romane, traduce poeme. Premii: „Ronald Gasparic”, Canada (2002), Premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu (2002).

 

 

 

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

NOUA LITERATURĂ

 

Matur, autentic, cu viziune epică, Mihail Lucian FLORESCU scrie poeme de observație, din postura unui regizor care amestecă fără greș materia prezentului cu evocarea.

„poate dacă aș fi citit când eram mic françois le champi nu s-ar fi ajuns până aici"

D​oina RUȘTI

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de

Ioana FRUNTELATĂ

​Editura Universității din București

 

MEGA-Târgul de Carte

ElefantFest

 

CĂRȚI NOI

 

 

Corint

Button Black

 

LITERA

 

HUMANITAS

 

 

SCRIITORI

Viața culturală

Doina Ruști & Andrei Velea, Galați, 2019

Librăria Humanitas

 

 

LITERA

 

Copyright © optmotive.ro