OPTm
nr. 68

Viața grea a canonului literar

Ce sunt canoanele și cine este creatorul lor? Sunt reguli academice, credințe tradiționale, sunt plasele rutinei, platoșele impostorilor, convenții, vehicule prioritare. Canoanele sunt și furiile nevăzute ale unei mode sau ale unei istorii. Iar ele sunt impuse de oameni carismatici, de lideri, vânzători buni, profesori longevivi și încăpățânați etc. Și, bineînțeles, canoanele funcționează prin complicitatea unor intelectuali temători, onești și extrem de activi.

Dar în privința regulilor se știe că nu sunt multe de zis: nimeni nu le iubește, dar toată lumea încearcă să le respecte. Constant și masiv blamate, canoanele clasicismului s-au dovedit utile, după cum regulile rutiere fac posibilă circulația. Așa stau lucrurile și în privința normelor ortografice care asigură unitatea limbii scrise. Tocmai de aceea, legile instituite printr-o autoritate oficial acceptată, n-ar trebui să se discute. Ele sunt doar simple convenții.

Până la un punct, și esteticile impun canoane care ușurează judecățile și așezarea valorilor. Cel puțin două dintre ele au rezistat uluitor de-a lungul timpului: imitația convingătoare și emoția cu toate dedesubturile ei. Sunt veridice și mișcătoare atât transformarea lui Lucius într-un măgar cât și fericirea onanistului din romanul lui Joyce. Îmi mișcă sufletul ghemele semantice din Ulisse pentru că mintea mea este pervertită să le caute, însă nu rămân insensibilă nici la povestea drumului lung pe care îl parcurge castronelul de porțelan al lui Michael Cunningham. Se știe de asemenea, că atâția oameni vibrează la literatura de consum ori chiar la narațiunile didactice din câte un manual de propagandă. Cu toate aceste variate înțelegeri și emoții, cele două reguli aristotelice rămân în picioare, fiind adoptate de o ariergardă perseverentă, căria îi place să i se spună elită. Acesta este trendul. Acesta este de fapt mersul istoriei.

Din când în când, în valurile line, apare câte o mică tulburare, un Eugen Ionescu, un mărginaș, de cele mai multe ori cineva supărat ori dornic să atragă privirile congenerilor mai norocoși. Dar efectele sunt minore, derulate pe termen scurt. În mersul istoriei rămâne doar linia de mijloc, solidă, neclintită, aurită, într-adevăr. Iar aceasta răspunde gustului general, format în școli, susținut de încrederea în tradiție și de modelele așa-zis perene. Există niște constante (pentru fiecare gen) care țin gustul estetic legat de modelul inițial.

De pildă, povestea se află în matricea existențială, ca principal mod ontologic și desfătător, narativitatea inducând sensul aventurii, nevoia de alteritate. Asculți povestea și intri în casa omului fermecător și complet necunoscut, în locul căruia ai vrea să fii. Povestea este o particularizare simplă a derulării, a timpului, a condiției de ființă muritoare. Visele de noapte bâjbâie în căutarea schemei narative, oamenii se împrietenesc povestindu-și viața, cheia doctrinelor religioase stă într-o biografie care te dă pe spate. Adică omul trăiește, într-adevăr, ca să-și povestească viața, iar dacă se mai numește și Marquez, întreprinderea începe să conteze in aeternum.

Și cu aceasta, ajungem la cea de-a doua problemă, a modului în care se derulează o poveste. Esteticienii au pledat mereu în favoarea stilului, însă nu există operă impusă doar prin inovațiile expresiei. Subiectul epic, disprețuit pentru vechimea lui, își recapătă strălucirea prin discursul modelat nu de autor ci de epocă (de tremuriciul ei dominant), iar, în șirul lung de încercări, se întâmplă să apară câte un scriitor de povești vechi, care, cumva, reușește să ia atât tonul contemporanilor, cât și pe cel al înaintașilor săi. Aparține elitei despre care vorbeam, fiind capabil de cele două lucruri nemuritoare: să-i convingă și să-i emoționeze pe cei de ieri și pe cei de azi în aceeași măsură.

Acestea sunt datele de bază ale canonului.

Dar dincolo de ele au loc întâmplări infinite.

Ce are Homer atât de valoros încât să fi rezistat atâtea sute de ani? Întâietatea unei povești. Câți oameni se bucură de frumusețea metrică ori de combinațiile iconice din Iliada? Probabil că astăzi doar profesorii de limbi clasice mai știu ce e o metaforă homerică. Totuși, numele lui Homer este cunoscut unei bune părți din populație. Homer nu se studiază în școli, dar este pomenit în emisiuni tv de divertisment, adus în actualitate prin filme ori prin personajele sale, intrate pervers în viața prozaică. Iar promovarea lui nu ține de vreun interes economic, ci de țesătura fină, pe care se cos și se descos visele oamenilor, adică pe fundamentul nevăzut al educației, acuzată în fiecare secol de fragilitate și vulgarizare.

În contextul acesta are loc promovarea scriitorului viu. Adică pe un fond de educație comună, în condițiile în care funcționează încă estetica lui Aristotel și în care manifestarea cea mai populară a omului se consumă la nivel epic. În acest context are loc selectarea neobosită a valorilor.

Și-acum deja o parte din voi hohotește ironic. E adevărat, există un număr uriaș de scriitori și unul infim de cititori, suntem probabil deja în era de după făloșenia supraomului, pe care Nietzsche a văzut-o ca pe o convertire a visului mistic în gest creativ. Omul a fost trimis în lume ca să creeze. Nimic altceva nu contează. Or, trăim astăzi în plină istorie, dacă nu a creației, măcar a scrisului ca prim și timid act de construcție. Lumea de astăzi are idealul lui Zarathustra. Mii de funcționari scriu pe bloguri, țin jurnale, postează eseuri, versuri si romane. Se exprimă. Jurnaliștii și-au părăsit în masă posturile, deschizând ziare on-line. În toată lumea se întâmplă la fel: orice om fără vise de celebritate își poate tipări o carte, în timp ce milioane de oameni vanitoși trimit zilnic manuscrise spre edituri. Dar chiar și în această harnică întreprindere, canonul rezistă, modelat și el în masă de departamentele de PR, căci PR-iștii fac ca un scriitor să-și câștige locul și până la urmă și dreptul de-a fi citit.

Fotografia cărții este publicată, dată pe posturile de televiziune, postată, lăudată în rețele. Platformele publică recenzii scrise cu multă vreme înainte de a apărea cartea. Cronicari plătiți pun etichete, unele memorabile, apoi, 20 de blogeri, aflați și ei în slujba editurii, scriu despre cum au citit cartea respectivă și apoi au căzut pe spate, împreună cu toată familia lor. În sfârșit, serviciul de promovare a unei cărți își pune la bătaie toate forțele și face ca un titlu, un nume și o copertă să pătrundă în viața cotidiană. De aici încolo intră în joc susținătorii legitimi ai canonului - intelectuali, cronicari la reviste literare, scriitori, oameni care își freacă frunțile de cultură, adică cei care-și spun elită. Aliniați în șir lung și interesat, primesc volumul de la editură sau de la autor, privesc coperta, răsfoiesc cartea și-ar și citi-o dacă n-ar apărea o altă carte, cu o copertă și mai colorată, cu un autor și mai simpatic. În contextul acesta începe avalanșa de opinii, grupate întotdeauna în jurul câte unui interes, amplificat în numele solidarității ori, mai rar, al unui ideal snob.

Ca să găsești argumentul critic al unui tip care scrie istorii, nu trebuie decât să urmărești banii, cum se zice în filmele polițiste.

La canon mai contribuie într-un procent deloc neglijabil și vanitățile scriitorului, nevoia lui acută de-a fi băgat în seamă de lumea bună, de singurul grup care contează la un anumit moment al istoriei atât de grăbite.

Aici s-ar cuveni să vorbim puțin și despre canonul de sezon, care, evident, durează, un anotimp, uneori cu un ecou de o lună-două, după aceea.

La alte proporții, acest canon de conjuncturi și politici a funcționat în toate istoriile. Iar viteza propulsării unei cărți mereu a contat. Aștepându-l pe Godot și-a căpătat faima. Însă Cântăreața cheală e considerată hotarul.

În acest haos în care nimeni nu mai citește, dar toată lumea scrie pe ruptelea, în acest univers populat de mici și pragmatici arhitecți ai canonului, trăim o schimbare de percepție, chiar sub aripa esteticii lui Aristotel. Cu lentoare, pe zone restrânse, sensul catarsisului s-a completat, s-a ajustat (dar nu voi vorbi azi despre asta).

În ceea ce mă privește, voi continua utopic să visez că într-o zi au s-apară milioane de cititori, școliți, incoruptibili și exersați în arta condeiului, care să citească profesionist toată literatura dintr-un gen și dintr-o perioadă, și abia după aceea să facă ierarhii de valoare. Dar cum utopiile sunt luate peste picior, voi împărtăși doar celălalt vis, mai lumesc: mereu va exista cineva care, sub umbra lată a verii, va citi o carte, pe hârtie sau pe un laptop de ultimă generație, fără să se gândească la locul ei în ierarhiile lumii. Iar această credință mă face să scriu, eliberată de peri poetikes-urile care vor veni.

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, a scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. www.doinarusti.ro

 

 

 

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

NOUA LITERATURĂ

 

Matur, autentic, cu viziune epică, Mihail Lucian FLORESCU scrie poeme de observație, din postura unui regizor care amestecă fără greș materia prezentului cu evocarea.

„poate dacă aș fi citit când eram mic françois le champi nu s-ar fi ajuns până aici"

D​oina RUȘTI

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de

Ioana FRUNTELATĂ

​Editura Universității din București

 

MEGA-Târgul de Carte

ElefantFest

 

CĂRȚI NOI

 

 

Corint

Button Black

 

LITERA

 

HUMANITAS

 

 

SCRIITORI

Viața culturală

Doina Ruști & Andrei Velea, Galați, 2019

Librăria Humanitas

 

 

LITERA

 

Copyright © optmotive.ro