OPTm
nr. 82

Cu Jan Morris prin Veneția de ieri și de azi

Veneția lui Jan Morris (trad. de Laura Ciochină, Ed. Polirom, 2016) este una din acele cărți care îi lasă cititorului impresia unei plimbări la braț cu autorul. Încă din primele pagini, Jan Morris își declară dragostea pentru orașul dintre ape, o dragoste care a germinat în tinerețe și care, de-a lungul timpului, s-a cristalizat și sedimentat prin cele trei ediții ale lucrării dedicate acestuia, cea mai recentă dintre ele fiind catalogată de „The Sunday Times” drept „Cea mai bună carte despre Veneția care s-a scris vreodată”.

Cetatea nu este idealizată, ci prezentată în cele mai diverse aspecte ale sale, cu bune și rele, sentimentul de acceptare fiind sintetizat oximoronic: „E un oraș diform, dar minunat” (p. 18), la fel ca întreaga existență a Serenissimei :

„Mai bine de o mie de ani Veneția a fost ceva unic între națiuni, pe jumătate orientală și pe jumătate occidentală, pe jumătate uscat și pe jumătate apă, găsind punctul de echilibru între Roma și Bizanț, între creștinism și islamism, cu un picior în Europa și cu celălalt alunecând printre mărgăritarele Asiei” (p. 23).

Aflată undeva la răscrucea dintre jurnalul de călătorie și documentarul istoric, cartea se bucură de fluiditatea și complexitatea unui roman subiectiv, presărat cu anecdote vii, relatate lapidar, însă pline de culoare și semnificații.

Structurată în trei părți – Oamenii, Orașul și Laguna, lucrarea este încadrată de un prolog – Pământ la orizont – și un epilog – Îmbarcarea – și încheiată cu o Cronologie și un Index. Dedicată Virginiei Morris, „o fiică a Veneției”, lucrarea este prefațată de însăși autoarea ei și conține inclusiv o hartă a orașului cu principalele repere ale acestuia, identificabile cu ajutorul indicilor topografici, iar indexul conține peste 700 de referințe.

Deși lasă impresia unei lucrări scrise de un turist relaxat, Veneția este o lucrare bine structurată, documentată și oferă informații cunoscute în general, dar și detalii inedite despre oraș. Trăind o perioadă aici, autoarea (transgender) are destule ocazii de a studia cetatea din diverse unghiuri, pornind de la modul în care a fost construită și de la istoria Republicii venețiene, continuând cu tradițiile și mentalitățile locuitorilor, până la personalitățile care au cucerit Serenissima, au vizitat-o sau au făcut din ea o sursă de inspirație pentru operele lor.

Jan Morris trece cu ușurință de la un subiect la altul și de la o epocă la alta. La doar câteva pagini după tragica amintire a extincției familiei Foscari, descendentă a dogelui Francesco Foscari, „subiectul tragediei scrise de Byron” (p. 47), găsim povestea motanului Nini, care „își făcea veacul prin anii 1890 pe lângă o cafenea” (p. 67). Folosit de stăpânul său pe post de mascotă a localului, Nini devenise celebru în întreaga lume, fiind o adevărată atracție pentru turiști, dar primind și vizitele unor somități precum „papa Leon al XIII-lea, țarul Alexandrul al III-lea, regele și regina Italiei, prințul Paul Metternich, împăratul Menelik Salamen și Verdi”. La moartea lui, în 1894, mulți artiști și-au exprimat regretele sub formă de epitafuri, iar „un sculptor i-a făcut o statuetă, care se afla lângă cafenea”.

O altă anecdotă îl are drept protagonist pe celebrul pictor renascentist Tiziano Vecellio (1490-1576):

„A fost o vreme când regi și papi se închinau în fața dogelui Veneției, iar Tițian, cel mai arogant dintre pictorii venețieni, i-a îngăduit odată, plin de eleganță, împăratului Carol al V-lea al Spaniei și al Austriei să-i ridice pensula pe care o scăpase pe jos” (p. 29).

De asemenea, cartea este presărată de afirmații subliniind specificitatea orașului, precum: „în Veneția 12 străzi sunt numite Forno și 13 Madonna” (p. 34); „Bărcile, barcagii și știința despre bărci reprezintă jumătate din fascinația pe care o emană Veneția” (p. 136); „Locuința venețiană clasică rămâne palatul vechii aristocrații” (p. 140); „În Veneția, acolo unde o străduță întâlnește un canal, apare un pod”; „În Veneția sunt câteva semne de circulație, care le reamintesc barcagiilor limita de viteză” (p. 152) etc.

Un subcapitol original este Bestiarul, dedicat statuetelor ce împodobesc clădirile venețiene – „miriadele de animale sculptate care decorează acest oraș, contribuind din plin la aspectul lui grotesc” (p. 172). Dragoni, cocoși, vulpi, lupi, lei, grifoni, șobolani, urși, pești, câini – „toate animalele din piatră par să roadă, să sfâșie, să se lupte, să muște, să se zbată sau să fie captive”, aspectul lor monstruos dându-le un aer malefic. Cu toate acestea, leii par să exprime „o nebunie cu totul diferită, mult mai blândă” (p. 173), descrisă într-un inventar umoristic cuprinzând superlative precum: „cel mai impozant leu”, „cea mai urâtă pereche de lei”, „cel mai ridicol”, „cel mai sinistru”, „cel mai modest”, „cel mai năzuros”, „cel mai patetic”, „cel mai subnutrit”, „cel mai fascinant”, „cel mai nehotărât”, „cel mai enigmatic”, „cel mai amenințător”, „cel mai încrezător”, cel mai amenințător”, „cel mai jovial” etc. (ibidem : 174-175), încheind cu „leul Sfântului Marcu, liniștit, discret și cuibărit lângă stăpânul său, discutând cu acest scrib sfânt – așa cum credea Mark Twain – despre ortografierea corectă a unui adjectiv” (p. 176).

Republica Veneția, care și-a menținut suveranitatea până în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a fost pentru multă vreme cea mai mare putere navală și comercială din Europa, iar Arsenalul a fost „primul șantier naval din lume” (p. 40) și cel mai mare din Europa secolelor trecute. Interesele economice au ținut-o mult timp la adăpost de ostilitățile războaielor învecinate, în ciuda relațiilor reci dintre ea și celelalte țări:

„Veneția nu a fost niciodată văzută cu ochi buni de celelalte națiuni. Era precum un grifon sau o pasăre phoenix, trăind în izolare” (p. 26).

Această distanțare era generată în mare parte de frica de a nu cădea pradă lăcomiei acestora, având în vedere că bogățiile venețiene erau impresionante. Din cele mai vechi timpuri, orașul din lagună se specializase în comerț, marea majoritate a locuitorilor săi fiind marinari sau negustori. Referitor la ocupațiile venețienilor, Jan Morris notează:

„Aici s-au născut excelenți administratori, marinari, negustori, bancheri, artiști, arhitecți, muzicieni, tipografi și diplomați, doar un mare dramaturg, iar romancieri și filosofi mai deloc” (p. 35).

Nu sunt uitate nici molimele care au făcut ravagii periodic printre venețieni și nici fobia de inundațiile devastatoare - acqua alta – care au costat numeroase vieți omenești și au distrus uneori irecuperabil cele mai valoroase edificii ale orașului. Marea teamă referitoare la Veneția est ca orașul să nu dispară acoperit de apă, însă pentru Jan Morris această dispariție ar avea efectul artistic al unei simetrii perfecte, prin reîntoarcerea sub apele din care a răsărit cu secole în urmă:

„Cu toate acestea, gândind rațional, îmi dau seama că a lăsa Veneția să se scufunde [...] e un îndemn de a atinge imposibila perfecțiune. Va fi salvată, să nu aveți nicio teamă în privința asta. Doar în momentele mele de fantezie egoistă o văd supunându-se destinului inexorabil, îmbrățișată, în cele din urmă, de apele cu care odinioară s-a logodit, domurile și coloanele [e]i aurite contopindu-se cu smaraldul valurilor” (p. 171).

Vezi și

Cristina DURĂU

Cristina DURĂU Studentă la Școala Doctorală „Alexandru Piru” a Universității din Craiova. A absolvit Filologia, urmând Facultatea de Litere și masteratul „Modele actuale în descrierea limbii franceze” și în Drept. Preocupările sale academice includ studiul geocriticismului, antropologiei, spațiului în literatură și comparativismului literar.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

Matur, autentic, cu viziune epică, Mihail Lucian FLORESCU scrie poeme de observație, din postura unui regizor care amestecă fără greș materia prezentului cu evocarea.

„poate dacă aș fi citit când eram mic françois le champi nu s-ar fi ajuns până aici"

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de

Ioana FRUNTELATĂ

​Editura Universității din București

 

MEGA-Târgul de Carte

ElefantFest

 

CĂRȚI NOI

 

 

Corint

Button Black

 

LITERA

 

HUMANITAS

 

 

SCRIITORI

Viața culturală

Doina Ruști & Andrei Velea, Galați, 2019

Librăria Humanitas

 

 

LITERA

 

Copyright © optmotive.ro