OPTm
nr. 75

în nordul Londrei, dronele curățau ceața

demonii din Camden așteptau dimineața,

așteptau în monedele demonizate,

ascunși în bancnotele demonetizate

de la târgul de bani vechi

Cadman s-a trezit cu un țiuit în urechi

și dinții strepeziți ca de la mere acre

Boții se repezeau spre Treburile Sacre -

micul-dejun, apă caldă în cadă, masaj

stimulator și reglaj

la undele lui cerebrale inegale

dar chiar și după niște ajustări speciale,

tinitusul încă își susținea tensiunea,

sunetul acut își continua intruziunea

în creier, ca un virus

scannerele Boților n-arătau vreun minus,

raportau parametrii normali, de zi cu zi

dar e posibil ca Boții să poată greși?

Cadman n-auzise vreodată de-așa ceva

totuși simțea ce simțea

și ce simțea era o alarmă de moarte

în trup, în oase, trimisă din altă parte

ca o posesie, ca o demonizare

a respins un Bot cu o tavă de mâncare

și-a pornit grăbit spre târg

la târgul de bani mergea mereu cu mare sârg,

la cel mai palpitant moment al săptămînii

când dedica ore în șir plăcerii mâinii

de-a mângâia obiectele adevărate

din vremuri scufundate

unde se trăise parcă mai adevărat.

Le pipăia nostalgic, sperând să prind-un pic

din lipiciul lor de-atuncea, din acel declic

de pasiuni cu sens, intense și de întâmplări

dure, nu doar simulări

fără durere, cum era orice acuma -

dintr-o lume de mușcat, rămăsese spuma

Holograma Tamisei curgea nemișcată

Cadman zbura spre Camdenul de altădată

conservat special pentru nostalgicii ca el

a coborât rapid, totul era la fel -

străzile cu frizerii,

prăvălii cu peruci rogvaiv, măcelării

cu hălci de carne autentice, ținute

intacte, scoase puțin să fie văzute

sâmbăta, singura zi când puteai să le vezi

colcăia de londonezi

locul, clocotea de voci și râsete groase,

muzici asurzitoare, strigări furioase

și false – serii de fantoșe proiectate

să nu fie stingheriți de singurătate

puținii vizitatori

Cadman fusese în Cadmen de atâtea ori

pe vremea când pe pavaj foșgăiau oameni vii

cândva, la începutul anilor douămii,

cu trei secole-n urmă, în copilărie,

avea și-o pălărie

luată de-ai lui de-acolo, o panama grena,

o criogenizase, după cum îi cerea

Legea, ”lucrurile vechi sunt focar de boală”

o privea uneori, îi amintea de școală,

de toamnele de-altădat…

Tinitusul, deodată, s-a intensificat,

i se părea că-i crapă capul de durere,

a continuat să meargă, tras de o putere

turbată, cum se zicea în vremuri barbare,

când exista turbare,

abia lângă tarabele cu bani l-a slăbit

și-a auzit o voce: m-ai chemat, am venit

înaintea lui stătea chiar el, mic și gras,

cu-o panama pe creștetul căpșorului ras,

cum îl tunsese ta-su, ca și pe ceilalți frați,

să nu ia păduchi de la copii de refugiați

(ta-su era în Ukip)

el însuși, ochii verzi aceiași, pe același chip,

numai că-n ochi sclipea o altfel de lucire,

ceva ce promitea nu tocmai fericire

dar Cadman era iarăși aproape fericit,

scăpase de țiuit

și scăpase de strepezeala infernală,

ca neaua într-o ilustrată hibernală

i se oprise-n aer orice gând gândise,

trăia doar ușurarea suferinței stinse,

- ca-n tinerețe, nu-i așa?

când bolile erau boli și durerea durea

și când îți trecea simțeai în sfîrșit că trăiești?

Cadman a tresărit, l-a întrebat: cine ești?

- sunt un demon înecat de vremuri, Claunek,

tu m-ai scos de la înec

pasiunea ta pentru bani, de-a lungul anilor,

m-a chemat înapoi, sunt Demonul Banilor,

ești ultimul client, ai câteva minute

să pleci cu tot ce vrei de-aici, hai, ia-i și du-te!

sistemul e ocupat

acum să înțeleagă ce ți s-a întâmplat -

demonicul îi e încă inexplicabil

în Londra de nord, sub cerul alb, invariabil,

dronele-l escortează pe Cadman spre casă

i-au luat banii-napoi dar lui Cadman nu-i pasă

a simțit câte puțin din ce simțea cândva

ar muri, dac-ar putea