Revistă print și online

Urmașii răzvrătiților și aventurierii (2)

În perioada 1814-1829, în golful Insulei Pitcairn, până atunci izolată complet, au acostat câteva corăbii. Insula răzvrătiților a stârnit interesul unor tineri aventurieri. Astfel, John Buffett, un constructor de nave din Bristol, a fost primul sosit. Influența lui a durat până în anul 1828, când John Evans și George Nobbs s-au stabilit pe insulă, căsătorindu-se cu fete din comunitate.

John Adams s-a stins în anul 1829, în vârstă de 62 de ani, onorat ca fondator și părinte al comunității. A fost ales lider George Nobbs, veteran al marinei britanice și al celei chiliene.

Dată fiind creșterea populației la 77 de locuitori în 1831, s-a considerat că insula Pitcairn nu-i poate hrăni pe toți, hotărându-se ca o navă să-i ajute să se mute în Tahiti. Acolo, însă, nu s-au adaptat, iar o molimă a secerat 12 dintre ei. Șase luni mai târziu, cei 65 rămași în viață s-au întors în Pitcairn.

După un an, un aventurier numit Joshua Hill s-a așezat pe insulă, pretinzând că este agent al coroanei britanice, și a fost ales lider, numindu-se Președinte al Comunității Pitcairn.

Conform autobiografiei fanteziste dintr-o scrisoare trimisă în 1834, ar fi vizitat toate colțurile globului, luând masa cu Bonaparte și cu prinți, ar fi comandat nave ale Marinei Britanice și ar fi fost rudă apropiată cu Ducele de Bedford. Căpitanul Lord Edward Russell, fiul ducelui de Bedford, surprins de aceste declarații, a sosit în 1837, la bordul navei Actaeon, dovedind că omul era un escroc. Descoperi că Joshua Hill devenise dictator, îi exilase pe ceilalți lideri ai comunității, Buffet, Evans și Nobbs, interzisese alcoolul și cele mai mici infracțiuni erau pedepsite cu închisoarea. În urma raportului lordului, Marina britanică a trimis nava Imogene în anul 1838, care l-a luat la bord pe Hill, lăsându-l la Valparaiso, în Chile, de unde a reușit să ajungă în Anglia.

Nobbs și ceilalți exilați s-au întors pe insulă. Buffet îi învăța pe tineri navigație, tâmplărie și cum să sculpteze în lemnul de miro, așa cum marinarii făureau suveniruri la bord. Adaptându-se la necesitățile corăbiilor vizitatoare, localnicii le vindeau legume, fructe, legume, păsări, suveniruri, primind în schimb îmbrăcăminte, unelte și bani.

După aventura cu dictatorul, locuitorii l-au rugat pe căpitanul Eliott de pe nava Fly să-i ajute în redactarea unei constituții și a unui cod juridic. Acestea acordau, în premieră în lumea britanică, drept de vot femeilor și reglementau învățământul obligatoriu. Arhipelagul Pitcairn a devenit prima colonie britanică din Pacific, în noiembrie 1838.

În 1845, cea mai puternică furtună din istoria insulei a distrus bărcile, palmierii și cartofii dulci, îndepărtând peștii din zonă și provocând alunecări de teren. Cu o populație de 156 și resurse naturale împuținate, au solicitat sprijinul britanic pentru o nouă emigrare, însă, după experiența din Tahiti, au hotărât să caute o insulă nelocuită. În 1856, acum 194 de locuitori, au fost duși în Norfolk, unde existau drumuri, case și animale, iar colonia penală se închisese. De atunci, Norfolk a rămas legat de istoria urmașilor răzvrătiților de pe Bounty.

După 18 luni, 17 dintre ei s-au întors în Pitcairn, găsind animale domestice sălbăticite, mormântul lui John Adams vandalizat și câteva case demolate de supraviețuitorii naufragiului navei Wild Wave, care petrecuseră câteva luni acolo, până fuseseră salvați de USS Vandalia. Urmașii marinarilor de pe Bounty au ajuns la timp pentru a evita anexarea insulei de către Franța, care o credea nelocuită.

Cinci ani mai târziu, încă 27 de locuitori s-au întors. Simon Young a preluat activitatea de învățător și pastor. George Nobbs și John Buffet au rămas în Norfolk. James Russell McCoy, strănepot al marinarului de pe Bounty, a fost ales ca magistrat. În cei 37 de ani cât a activat, comunitatea a înflorit. James Russell McCoy, strănepot al marinarului de pe Bounty, a fost ales ca magistrat. În cei 37 de ani cât a activat, comunitatea a înflorit. Acum insula avea doar 43 locuitori, din 5 familii – Young, Christian, McCoy, Buffet și americanii Warren. (În timp, liniile masculine ale familiilor McCoy și Buffet s-au stins.)

În anul 1882, în urma unui scandal în care un nou venit s-a îndrăgostit de o fată logodită în familia Christian, a fost emisă o lege, interzicând stabilirea străinilor pe insula Pitcairn. Aceasta a fost modificată ulterior, acceptând numai așezarea celor care constituie un beneficiu pentru insulă.

Localnicii, credincioși ai Bisericii Anglicane, studiau Biblia. În 1876, primind o cutie cu cărți ale Bisericii Adventiste din Statele Unite, au citit-o cu interes. Zece ani mai târziu, un misionar adventist a sosit pe insulă, convertind toți locuitorii. Niciunul nu bea alcool, erau în mare măsură vegetarieni, cu rare mese cu carne de capră, puțini fumau. Au fost botezați într-un golfușor stâncos. Misionarii americani au revenit pe insulă de câteva ori, aducându-le daruri practice pentru ameliorarea vieții pe insulă, inclusiv semințe de bumbac.

În anul 1914, deschiderea Canalului Panama a așezat insula pe ruta spre Noua Zeelandă. Viața modernă a pătruns în Pitcairn. Tot mai mulți locuitori au avut dorința și posibilitatea de a vedea lumea, unii stabilindu-se în Noua Zeelandă și Australia. În 1917, doi localnici, frați, au ajuns la Londra. Izolarea se sfârșise definitiv.

Insula obține venituri din turism, taxe de aterizare, emisiuni de timbre tematice și se bazează pe aprovizionarea din Noua Zeelandă. De la 233 locuitori în 1937, prin emigrație, populația a scăzut la 56 în 2018. Majoritatea magistraților au fost din familiile Young și Christian, urmași ai răzvrătiților de odinioară.

Cine vizitează Insula Pitcairn, va vedea o comunitate unică de origine anglo-tahitiană, care a transformat o revoltă navală într-o poveste romantică. Scriitorul Hardwicke Knight a scris, în 1964, impresionat de ospitalitatea locuitorilor: “Pitcairn este o insulă de care să te îndrăgostești. Este experiența cea mai aproape de rea de paradis pe care o pot trăi."

Marina COSTA

Scrie poezie și proză scurtă, dar s-a făcut cunoscută mai ales prin monografii istorice și romane de aventuri, între care amintim Pribegii mărilor (2016), Echipajul (2018), Soarta mercenarului și alte destine (2019) etc. Premii: Premiul I, la Concursul Național de proză scurtă "Nicolae Velea" (2018), Premiul special "Fănuș Neagu" (2019).

în același număr