59 / 12 aprilie, 2021

Cuibul bufniței

"Realitatea se compune exclusiv din lucrurile trecute. Nimic din ceea ce se întâmplă chiar acum nu are o relevanță majoră pentru această clipă. Prezentul se construiește rece, din semnele trecutului sau din fabulațiile viitorului" spune Tudor Runcanu în romanul Cuibul bufniței, apărut la Editura Litera în 2020 și tind să-i dau dreptate mai ales dacă mă gândesc la povestea care se naște între personajele principale ale romanului, doamna Olga și Elias.

Romanul începe destul de straniu: cu gândul departe, cugetând cu privire la infinit, personajul principal, Elias își taie trei degete ale mâinii drepte cu fierăstrăul. Reacția fireasă a cititorului, aceea de stupoare, e înfrânată însă destul de rapid de calmul cu care naratorul descrie scena.

„De data asta își retezase cele trei degete lungi ale mâinii drepte. Buricele îi stăteau aliniate pe masa cu praf, între așchiile de lemn. Se așeză pe pat. De undeva de dedesubt începu să se audă horcăitul câinelui”

Ar părea că degetele nu i-au aparținut niciodată personajului și nici nu-i aparțin de fapt. Elias este un tâmplar pasionat de astrologie și de șah, care trăiește într-un mic oraș de provincie, aparent, un tip banal. Curios este faptul că acesta are mâini de lemn și cu toate acestea, reușește să taie perfect unghiurile, astfel încât mobila pare terminată chiar înainte de a fi gata. Prin rememorare, aflăm povestea pierderii brațelor sale. În timpul războiului, pe când lucra la gară, Elias era un angajat conștiincios și responsabil. La un moment dat, pe acolo trece un tren cu civili. Din el coboară un ofițer și mai mulți soldați. Oamenii ies pe peron și beau din gălețile de apă aduse de Elias. La sfârșit, ofițerul numără pasagerii și descoperă că îi lipsește unul. Elias este împins în vagon, pentru a-l înlocui pe dispărut.

Asemănător unui joc de șah, romanul se desfășoară prin altenanța trecut-prezent. Lipsa celor trei degete este nefericită pentru personaj. El descoperă o invitație pentru sâmbătă seara la un joc de cărți, în casa doamnei Olga. Femeia era cunoscută în oraș pentru seratele organizate, iar părerile cu privire la acestea erau împărțite. Unii o considerau dubioasă, alții erau fascinați de mâncărurile ei neobișnuite. Persoanjul face tot posibilul să obțină o proteză nouă și să onoreze invitația, mai ales că femeia pare la fel de misterioasă ca și el. Aceasta îl servește cu băutură și diverse preparate precum: tocăniță cu trei feluri de carne, patru feluri de brânză fierte în grăsime de rață, salată sardă, sau tocăniță de ciuperci și vânat. Un prieten al lui Elias, domnul Cezar spune despre stăpâna casei că ar fi fost căsătorită cu un funcționar de tribunal. Apoi, s-a recăsătorit, dar al doilea soț a murit. Detectivul-terapeut Eusebiu povestește, printre altele și legenda doamnei Olga, prin confesiune. Aceasta ar fi stat trei ani în lagăr pentru greșeala de a respinge avansurile unui ofițer bătrân. La eliberarea lagărului, femeia câștigă un concurs de frumusețe. Iar în final, ar fi dezvoltat un fel de obsesie pentru gătit; prepara orice plantă sau insectă îi cădea în mână, cu furie, parcă pentru a se răzbuna pe umanitate. În a doua vizită pe care o face Elias doamnei Olga, la o altă serată organizată de aceasta, femeia servește supă de bufniță făcută după o veche rețetă germană:

„A fost fiert împreună cu carnea și cuibul ei (...) Cuibul e format, în timp, din ierburi semidigerate, amestecate cu saliva păsării. Vă asigur că, pentru o astfel de mâncare, ați fi plătit la Viena o grămadă de bani (...) Bucățelele de carne fuseseră tăiate mărunt, oferind degustătorului răgaz suficient pentru a se împrieteni cu ele."

Eusebiu o consideră "un criminal culinar", deoarece gătește "niște feluri de mâncare nemaivăzute, a servit aceste mese la adăpostul unor jocuri de cărți și i-a pus pe oameni la încercare." Nu se știe dacă din amuzament sau pentru că a fost o judecătoare prea aspră, la final unii au plătit.

Revenind la povestea brațelor personajului, scriitorul ne relatează cum doi ani, Elias i-a petrecut într-o baracă, undeva în nord, lucrând la o mină de cărbune. Iarna frigul crăpa pietrele, iar oamenii erau liberi să caute afară orice lemn și chiar să fugă, dacă doreau. Pascali, unul din colegii săi de adăpost (stăteau acolo în jur de 40 de oameni) era obsedat de oratoriul său, pe care-l realiza memorând partituri scrise pe zăpadă, având ca inspirație pictura Pluta Meduzei de Géricault, imagine a foamei dezumanizante și a luptei pentru supraviețuire. Odată cu plecarea lui, Elias se simte din ce în ce mai singur și se afundă în lectură. Evadarea se petrece sub semnul absurdului. Având în vedere că personajul "nu și-o dorise cu adevărat", ci "Se întâmplase pur și simplu, fusese împins de un val invizibil."

Interesantă ni se pare și metafora libertății, aceea a oamenilor-fluturi, care pleacă din lagăr:

„Păreau niște patriarhi leneși ascultând cuvântul unui profan care mai avea de parcurs multe capitole pentru a ajunge la ei. În serile târzii, lui Elias îi părea că toți ceilalți se înfășoară în propriile bărbi, precum pupa lăptoasă în mătase, în așteptarea dimineții. Urmau să se trezească fluturi, poate? Și, într-adevăr, celui mai bătrân dintre ei îi apărură primul aripi. La început însoțite de o ușoară senzație de mâncărime a pielii spatelui. Mâncărimea continuă două sau trei zile destul de supărător, până când se concentră în două bube roșii, purulente, care explodară însoțite de un urlet înfundat. (...) Când toată lumea avea să fie pregătită, roiul de fluturi urma să-și ia zborul din pustietate., probabil către un loc cu mai multă verdeață și flori."

Prima evadare este însă supusă eșecului, oamenii-fluturi se opresc într-un depozit de bomboane unde sunt capturați de soldați. Întâlnirea cu Gotu însă îi aduce lui Elias libertatea cu prețul însă al pierderii mâinilor. Gotu ajunsese în nord din cauza unui obicei al său: acela de a face lucrurile pe jumătate, ceea ce a părut dubios autorităților. Vremea le-a fost potrivnică celor doi. Încă de la început bătea vântul și erau loviți de valuri mari de zăpadă. Undeva lângă o mină de cărbune, cei doi au alunecat într-o groapă adâncă. În jurul ei s-au strâns lupii, care au plecat de abia după trei zile. Apoi Gotu s-a cățărat până sus. Elias nu-și mai simțea brațele încă de atunci, din această cauză prietenul său l-a cărat în spate. Ajungând cu un camion la spital, doctorul a decis amputarea membrelor. Ironic, tăierea lor de la jumătate s-a făcut în urma deciziei lui Gotu.

Capitolul final îl surprinde pe Elias într-o cafenea, unde la indicațiile unui violonist, bea o licoare magică, iar protezele sale din lemn se transformă în aripi, zboară apoi în casa doamnei Olga, de care prinsese drag între timp. Acolo se bucură de mirosurile minunate din încăperi:

„Simți miros de praf, miros de timp scurs și ars, de resturi căzute pe sub mese și mobilă, de obiecte neclintite de zeci de ani, de tencuială groasă și ziduri cuminți. Simți, printre toate, și parfumul stăpânei casei."

Mai mult, e convins că femeia l-a recunoscut și ține la el:

„Femeia îi zâmbi. El o privi în ochi și simți că-i fusese dor. Probabi că și ei. Cu siguranță îl recunoscuse. Avea să-i explice că toată neliniștea lui nu are niciun sens."

Râmâne însă dezamăgit când, emoționat fiind, bate din aripi și doamna Olga aruncă un sac peste el și strigă puternic servitorului să pregătească oalele.

Cu toată nota stranie din final, sau tocmai datorită ei, romanul Cuibul bufniței este o lectură plăcută, relaxantă și în același timp provocatoare. Un roman care te invită la un exercițiu de imaginație, la trăiri adânci, provocându-te să descoperi sensurile ascunse, într-un joc narativ asemeni celui de puzzle, îmbinând realismul cotidian cu fantasticul și cu reflecția filozofică profundă.

Anca EFTENIE

Doctorandă a Universității de Vest din Timișoara, Anca este preocupată de literatura fantastică, printre studiile sale numărându-se Antipa și oglinda, Creaturi fantastice în operele lui Vasile Voiculescu s.a.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Halucinantă, bizară, absurdă, proza luI Florin Spătaru păstrează o construcție coerentă și personaje de tip realist. Cu evidente rădăcini în scrierile avangardiste și o deschidere spre aventura citadină, scrierea sa schimbă accentul de la subiect către acțiunea minoră, trăită în detaliu, descrisă atent.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Libristo.ro

Recomandată de Radu GĂVAN

Digi24: Un dialog despre cărți și literatură, la „Ediția de dimineață" (Lucian Mîndruță)

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Humanitas

Trafika Europe: Women in Translation

Editura Charmides

Recomandarea lui Romeo Aurelian ILIE

Editura LITERA

Corint

VIAȚA Culturală

Lecturile lui Cătălin Ștefănescu

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Vellant

LITERA

Blecher

Copyright © optmotive.ro