OPTm
nr. 87

Scrijelindu-și victoriile pe crucile tinere

Locuiesc într-un crin (I)

Înspre tine duc mai multe cărări:

degetele lungi și de culoarea lămâii,

sânii abia treziți din somn. Și cearșafurile

pe care le-ai învolburat toată noaptea.

Eu locuiesc într-un crin și tu ești crinul acela.

Celulele mele te iau în brațe cu o mie de brațe.

Foamea mea este de carne tânără,

îmbrățișările mele sunt carnivore!

De când te-am luat în brațe am dat în mintea crinilor.

Doamne, mi-a căzut la pat o rază!

Nici nu mai știu dacă voi coborî din această îmbrățișare.

Din crinul care mă ține în brațe cu o mie de brațe.

Eu locuiesc într-un crin și tu ești crinul acela.

Tatăl meu

În ultima vreme, tatăl meu se întorsese la cele sfinte.

Biblia se mutase din raft pe masa de lucru,

în mâinile lui Cartea Psalmilor se deschidea singură.

Tatăl meu se întâlnea cu Domnul în camera lui.

În fiecare zi, cu Domnul, în camera lui.

În ultima vreme, tatăl meu se împărțea

între biserica de acasă și bisericile orașului.

Biserici care, de la o vreme, îl învățaseră pe de rost.

Aici își petrecea el o parte din zi,

între Maica Domnului și Domnul.

Uneori, la plecare, câte un sfânt cobora din icoane

și îl însoțea, nevăzut, pe stradă. Știu asta

pentru că tatăl meu vorbea mai tot timpul cu cineva,

deși nu era nimeni în preajmă.

El alerga prin oraș ca să răspândească Cuvântul

Domnului. Pentru cine avea timp să-l asculte

și pentru cine nu avea.

Buzunarele lui erau întotdeauna pline cu rugăciuni,

pe care le împărțea trecătorilor la întâmplare.

Asta e pentru viață lungă, spunea, asta pentru copii.

Iar asta pentru salvarea sufletului înecat în păcate!

În ultima vreme, tatăl meu

își rânduise toate cele de trebuință plecării.

Costumul cel negru și cămașa;

cravata și pantofii cei buni.

Poate că așa trebuie să arate la întâlnirea cu Domnul,

îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam

în lumina lumânărilor și a dimineții înecate în ceață.

Atunci, în ziua întunericului, eram trei:

eu, trupul său împietrit și Domnul.

Și Domnul, care venise să își ia sufletul înapoi.

Ascuns în lumina rece a lumânărilor,

să își ia sufletul înapoi…

Ce munți de suflete trebuie să aibă Domnul

în împărăția lui, ce munți!

Firește, eu nu am înțeles niciodată

de ce are Domnul nevoie de sufletele noastre.

De ce ne strânge El sufletele în împărăția Sa,

încă de la începuturi.

Iată de ce va trebui să fiu cât se poate de atent:

ca mâine vine Domnul și îmi cere sufletul!

Deși cel mai bine ar fi să se ferească din calea mea,

îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam pe tatăl meu

în lumina rece a lumânărilor și a dimineții

înecate în ceață. Să se ferească!

Cadavre politice

Cineva îmi bate la ușă.

Precis este Domnul – îmi spun –,

Domnul care s-a hotărât să coboare din Turn

și să îmi bată la ușă.

Și cum deschid, cadavrele politice

dau buzna în casă…

Sunt cei care oficiază toate slujbele

și parastasele din senat.

Sunt inchizitorii Speranței,

ascunși în costumele Armani

și în discursurile lor tricolore.

Și eu îmi scutur capul de coșmarurile

care s-au încurcat în coroana de spini.

Zadarnic! Eu și cadavrele politice

vom locui de-acum împreună,

animați de alămurile fanfarei

care îngroapă în bemolii ei

toate glasurile rătăcite ale Revoltei.

Animați de fanfara care

întoarce în turma resemnării toate oile rătăcite...

Așa mi se întâmplă întotdeauna

când dimineața îmi bate la ușă.

Precis este Domnul – îmi spun –,

și cadavrele politice dau buzna în casă,

se așază la masa mea și beau singure

sau cot la cot cu întunericul.

Și guvizii de serviciu caută peste tot,

nerăbdători să-i pună cătușe Revoltei.

Numai că Revolta nu s-a mai arătat în ultima vreme.

Acum în mod sigur vânează prin subsolul iluziei

șobolanii reformei... Ai reformei cu E-uri,

aduse cu butoaiele de dincolo.

Iată istoria, când în pas cadențat,

când învelită în sânge...

Când cu steaguri și trâmbițe,

când cu sicriele Revoltei pe umeri.

Iată istoria scrijelindu-și victoriile

pe crucile tinere;

scrijelindu-și victoriile cu silexul ei,

până în camera mea; până în camera secretă

a emisferelor, în scriptorium:

în celulele pulsânde ale poemului...

Numai că tu nu ai crezut niciodată

în discursul care lustruiește tresele și decorațiile;

și nici în Preaînaltul Fotoliu...

Numai că tu nu ai crezut niciodată

în arta spinării îndoite,

deși ea este singura artă rămasă în viață

în patria cocoșaților bicamerali...

Ea este singura artă care, subvenționată cum este,

a înflorit pe toate posturile TV

și în toate emisferele de serviciu...

Ba, de la o vreme, ai început să dai glas Revoltei,

printre stelele reci... Spargi cu tâmpla ta neantul...

Și asta tocmai acum, când pe toate posturile

mântuirii noastre color se taie panglica

promisiunilor de partid. Tocmai acum,

când în aplauzele scrumbiilor politice

se taie panglica ABATORULUI...

Încă puțin și celor sosiți la festin li se va împărți

trupul în felii al Revoltei... Trupul în felii al Revoltei,

cel bine stropit cu lacrimile

și regretele noastre electorale...

Cu acest complex recuperatoriu,

obiectivele noastre sunt de-acum împlinite

a declarat în direct una dintre

clonele reformei ideologice,

asigurându-ne de tot confortul abatorial.

Așa mi se întâmplă întotdeauna

când dimineața îmi bate la ușă.

Când cadavrele politice îmi intră în casă,

când dricarii dau buzna în camera secretă,

în scriptorium, pentru a face ultimele îndreptări

în cartea de istorie; în istoria tricoloră a veacului,

scrisă de cadavrele politice

ale acestui neam de eroi...

Fructe secrete

Îmbrăcată sumar,

doar într-o metaforă,

iubita mea trece strada.

Într-o metaforă atât de lipită de trup

că i se vede zmeura sânilor.

O femeie trece strada direct spre mine.

Un poem se oprește drept în inima mea!

În seara aceasta, în loc de cafea,

voi gusta câteva fructe secrete.

Voi da năvală la zmeură.

Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,

cu pădure cu tot!

Intangibilă

Ea nu m-a tăvălit niciodată

prin grădina cu portocali a trupului ei.

Ea este o femeie intangibilă.

Printre degete îmi scapă ca nisipul.

Bucuria mea umblă în zdrențe.

Și totuși, ea este femeia din care beau apă pe furiș.

Femeia în care îmi voi îneca singurătatea.

Eu nu mai ating de multă vreme pământul,

când merg – eu calc pe păsări în zbor...

Femeie intangibilă, femeie secretă,

în noaptea aceasta te voi arunca în groapa cu lei!

În noaptea aceasta te voi deschide!

Întâmpinare

Tu erai sprijinită de propria-ți frumusețe

ca de o pajură.

Eu veneam plin de pământuri,

de ierburi și spini,

cu o gălăgie de păsări pe umeri.

Cu un nor de vrăbii,

care intrau în vorbă cu toată lumea.

Eu veneam plin de polen și în căutare de faguri.

Eu te priveam din cele patru anotimpuri

așa cum cineva își privise crucea.

O, fără vise cădeau fructele pomului!

Floarea de cireș

Iubita mea e floarea de cireș.

Ea bate din palme într-o metaforă,

aleargă desculță într-un vers.

Intangibilă și nesfârșită în propria frumusețe!

Eu, cavalerul florii de cireș,

fac de strajă petalelor ei,

minunea ei o beau până la ultimul strop.

Și ea își dezvelește petalele în nopțile mele.

Ea aleargă desculță într-un vers,

bate din palme într-o metaforă.

Intangibilă și nesfârșită în propria frumusețe!

Ispita

Doamne! Ce-ai făcut, Doamne?

Nu cumva Tu mi-ai trimis-o pe ea,

pe femeia, pe ispita aceasta

care îmi răvășește zilele?

Care îmi scotocește prin gânduri

și mă buzunărește de vise?

Nu cumva Tu mi-ai trimis-o

pe femeia aceasta care îmi macină zilele?

Care în moara trupului ei de prăpăd

îmi macină zilele una câte una?

Spăimântat este sufletul meu în înaltul serii,

spăimântat de femeia tăvălită, goală,

în privirea mea.

Neliniștea și tulburarea cu brațele ei mă încing.

Neliniștea și tulburarea mi-au ajuns casă.

Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele,

pentru o clipă, și vezi ce faci.

Lasă-mă singur. Am de iubit!

Scriptură

Pentru că bucuria mi-a fost întotdeauna străină

și am dat afară din casa mea toate sărbătorile

în așteptarea duhului care îmi bântuie nopțile,

pentru că am băut singur cu îngerul

când tu încercai ușile închise ale duhului meu,

pentru că m-am depărtat de tine

și nu ți-am spus despre toate acestea nimic,

ia tu în stăpânire viața de care acum mă despart:

vuietul pădurii, cântecul sturzului…

Ia tu copacii, ia toate frunzele!

Ia greierii, aceste poeme de dragoste

pe care le-am scris mai de mult,

încă de la începutul lumii.

Ia seama: ultimele poeme de dragoste sunt aici,

în inima mea. Dacă vrei poți să le-asculți bătaia.

Dacă vrei poți să îți vezi în ele chipul și mâinile.

Ca dovadă că încă te port în celule și nervi,

ca dovadă că nu vei pleca niciodată.

Omul vulnerabil

Te-aștept în mahalaua septembrie.

Eu încă mai trag după mine zidul copilăriei

cu efigia chipului tău asediată de verde,

ca un regat în părăsire.

Eu încă mai port în mine cuiburile.

Eu sunt un om vulnerabil.

Dacă ești rănită – rănile tale pe mine mă dor;

când îți este frig – eu însumi tremur.

Te-aștept în mahalaua septembrie.

Beau apă pentru setea ta.

Tu îmi oxigenezi zilele când rămân fără aer.

Tu, tăvălita prin cearșafurile singurătății mele,

prin stepa singurătății.

Atâta freamăt aduci

de parcă mi-a năvălit în casă pădurea.

Rugăciune

Ia mai oprește-Ți vedenia, Doamne!

Mai bine ia seama la muierea tânără,

care vine mine. Ia seama la ciripitoarea

care îmi strică odihna și ceasul cel bun

și ceas de-ntunecime mi-aduce…

Legată în aur și în farmece s-a arătat,

că toată suflarea de pe cărți mi s-a dus.

Cernelurile mi s-au subțiat, pana mi s-a frânt;

graiul mi s-a-mpleticit.

Cuvintele din hrisoave s-au încurcat între ele,

de nu mai pot asupra lor dreaptă citire avea.

Cădelnițe cu mirt – din cele de ferire de rău –

îmi vorbesc tot în necuratele graiuri…

Se strică lumea, Doamne,

cântarea femeii îmi surpă casa.

Cu tot cu icoane o surpă!

Strâmbă avuție hulubii sânilor ei,

grea pedeapsă pulpele sale,

de nici că mai pot zilele a-mi duce.

Legată în aur aurăreasa, în cântec de tulburare încinsă.

Tot pricini de poticnire întru vedenia Ta.

Eu tocmai de aceea îți trimit un cuvințel de rugă,

Doamne, milostivule: scoate de la mine duhul cel rău

și depărtează-l de la inima mea!

Și slobozește-mă de ciripitoarea care îmi ciugulește duhul!

Și dă-o la alții în mai repede fire,

mai pierzători de vreme și mai huzurelnici!

Rogu-mă Ție, Doamne, așa să faci!

Sfârșitul lumii

Întunericul se uită la mine.

Poate să fie cel cu șapte capete, balaurul.

N-am nici o teamă.

De când picioarele lungi și de piersică

au trecut pe la mine, n-am nici o teamă.

Nici una, de când ele-au trecut

de-a lungul și de-a latul prin singurătatea mea.

Da, picioarele tale au trecut prin singurătatea mea,

așa cum trec soldații macedonieni prin imperiu.

Întunericul se uită la mine.

Poate să fie cel cu șapte capete, balaurul.

N-am nici o teamă. Femeia umerilor goi

mă va scoate din Labirint și de data aceasta.

Brațele ei sunt chiar drumul spre casă.

Întunericul se uită la mine,

abia așteaptă să pună în scenă sfârșitul lumii.

N-am nici o teamă. – Femeia-copil

mă va scoate din Labirint.

Sfârșitul lumii este ratat și de data aceasta.

Întunericul nu are ce să ia de la mine.

Casa în care am iubit

Casa în care am iubit este goală.

Lucrurile, câte-au rămas,

sunt închise în mormântul zilei de ieri.

Între fotoliu și pat – pânza de păianjen a singurătății.

Nici un suflet nu bântuie odaia, nici o vedenie!

Deși aici ai râs pentru mine, în locul acesta ai plâns.

Nu este nimeni. Deși cufărul acesta plin de întuneric

își deschide deodată ușile! Iar trandafirul,

până acum adormit în purpura lui, se foiește în vază,

își scutură tâmpla de raze. Ce ar mai avea să îmi spună?

Desigur, nu mai pot rămâne aici.

Eu voi trage storurile și voi închide bine ușa în urma mea,

ca nu cumva făpturile casei să îmi calce pe urme!

Ca nu cumva casa în care am iubit să vină după mine,

casa aceasta, care stă așa, cu capul aplecat într-o parte,

uitându-se la mine cum plec, cum mă îndepărtez

și o las cu vedeniile și cu duhurile ei singură,

într-o singurătate mai mare ca lumea.

Fluture

Furișat de sub pătura nopții,

sufletul aleargă pe drum.

Poate are întâlnire cu mâinile tale.

Cu mâinile tale abia scăpate din întuneric.

Desigur, furnicile vor încerca din nou

să mă ademenească pe cărările lor de pământ.

Nu ascult eu de vietățile care ies din pământ!

Singura făptură care îmi ține calea este surâsul tău,

fluturele.

Da, femeia-fluture își întinde focul în cearșafurile mele

așa cum Dumnezeu își întinde în văzduh cerurile.

De îndrăgostit ce sunt, eu cânt în cuiburi cu vrăbiile.

Și în patul tău mă strecor pitit în cântecul greierilor.

De îndrăgostit ce sunt, eu tremur în frunze,

în aceste silabe ale copacului. Ale verdelui.

Iată viața mea în silabe, necitită de nimeni.

Viața pe care veacul ar vrea să o închidă.

Ia-mă în brațe, femeie, ce mai aștepți?

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU este poet, critic literar, publicist. Membru al USR din 1990. S-a născut la 28-XI-1948, în Râmnicu Sărat. Este cuprins în Dicționarul general al literaturii române editat de Academia Română, București, 2004, și în alte trei dicționare. A editat cincisprezece cărți de poezie, o carte de filosofie, două cărți de estetica poeziei, Biblia literară (exegeze biblice, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2020) și volumul Poezia canonică românească. Anchetă (Ed. Contrast, București, 2020). Este directorul revistei Cafeneaua literară, editată de Centrul Cultural Pitești. Pentru cărțile de poezie a primit din partea Filialei Pitești a USR trei premii. Clubul MITTELEUROPA / VIENA i-a acordat în acest an Premiul International pentru Poezie și titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu – 1868 – Oravița”.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

O proză așezată, ardelenească, scrisă fără grabă. Aflată la început de drum, Delia Hugel experimentează teme variate, fiind în mod evident atrasă de cele fantastice.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Paralela 45, 2021

Recomandată de

Doina RUȘTI

 

Lunea prozatorilor la Bogdania

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

 

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din E.A. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA Europe, un radio de literatură europeană

https://citeste.ro

 

Black Button, 2021

Anii 50, Mexico City.

TREI, Pandora M

 

Ziua Internațională a Traducătorului

Ambasada României din Madrid a medaliat trei traducători spanioli, promotori ai culturii române: María Ángeles Ochoa de Eribe Urdinguio și Joaquín Garrigós Bueno și Enrique Javier Nogueras Valdivieso, care face parte din staff-ul revistei OPTm

more

 

Serenela Ghițeanu stă de vorbă cu Blandiana

Humanitas, 2021

Litera, 2021

Nemira, 2021

Copyright © optmotive.ro