OPTm
nr. 87

Despre ce scriu romancierii

După „intervenția” postmodernismului în spațiul literar și teoretic românesc, amplele narațiuni moderniste (care respirau un aer al ecumenismului) se pulverizează în micro-narațiunile identitare. Însă realitatea „democratizării” romanescului (postmodernismul literar fiind, adeseori, denunțat drept un sibaritism bovaric prin sintagme precum „postmodernism fără postmodernitate”) este împinsă până la „ultimele” consecințe de către poetica și retorica (post)douămiiștilor. Fie că îi spunem „realism capitalist”, fie că îl etichetăm drept autoficțiune, romanul românesc contemporan tinde să aibă ca subiect viața intimă a omului, drept concurs de circumstanțe a articulațiilor sociale, politice, economice etc., și el trebuie să funcționeze ca o hârtie de turnesol pentru suprastructura socială.

Temele mari ale modernismului precum Moartea, Erosul, Condiția umană (grafiate, obligatoriu, cu majuscule) sunt preluate sau translatate în geografia și istoria intimului (istoria și geografia noastră se individualizează în istoria și geografia mea). Iar romanele „de analiză”, realiste, nu mai pot avea anvergura celor, să zicem, balzaciene sau rebreniene, pentru că spectrul umanului s-a diversificat până la dispersie. Ce-i drept, este și greu, și imposibil să mai scrii după un Thomas Mann, Dostoievski sau Marin Preda. Subiectul romanului, din spațiul românesc sau de aiurea, s-a topit sub acizii lumii interioare și ai relativismului de tip post-. Ca să dau un exemplu, iubirea nu mai este citită și tradusă ca un Urphänomen, un eveniment care să transsubstanțieze subiectul cunoscător. Romanul subiectivist trata tocmai mutațiile, „cutremurul” ontologic și epistemologic pe care îl suscita „spitalul amorului”. Ca să repet o teorie bine-cunoscută a lui Brian McHale, epistemologia, adică felul în care evenimentele schimbau poziționarea subiectului față de cunoașterea lumii, a fost înlocuită de ontologie, adică de modul în care mă definesc ca om, în funcție de particularitățile datului existențial. Or, această devenire dă seamă și de ceea ce am putea numi trecerea dinspre macro-stilistici și macro-tematici la micro-stilistici și la micro-tematici.

În schimb, proza contemporană cartografiază acum „micile seisme” (dar care pot avea un butterfly effect) ale fiorului erotic: întâlnirile succesive cu diferiți „pretendenți”, dragostea casnică, de „apartament” (parcă, un soi de reflex al „erotizării proletariatului”, clamat cu atât aplomb de un grup suprarealist postbelic),  sexualitatea (cercetată stilistic în caracterul său flotant, de unde și problematicile homosexuale), corporalitatea (precum și importanța ei în modelarea subiectului și a conștiinței de sine). Literaturitatea se poate găsi la orice colț de stradă. Realitatea socială, politică sau ideologică este un producător ad infinitum de subiecte pentru romancieri. Atunci, ceea ce mai poate face diferența dintre un roman bine scris și unul prost este stilistica, retorica, cum-ul la care apelează scriitorul pentru a-și livra mesajul. 

Ca să mă refer la câteva cazuri particulare, dar care dau seama de starea subiectului romanesc, Mă găsești când vrei, ultima ieșire pe piața literară a Laviniei Braniște,  urmărește „povestea de dragoste” dintre protagonistă, Maria, și concubinul ei, Victor. După un rendez-vous din avion (topos decupat din filme ca Before Sunrise), Maria și Victor se îndrăgostesc, decid să se mute împreună, se descoperă, se iubesc și se ceartă, cum o face toată lumea. Relația dintre cei doi evoluează entropic, vocea narativă analizând nu doar punctele de cotitură din graficul lor existențial, ci alte micro-narațiuni „de dragoste”, pe care naratoarea le cunoaște (relația disfuncțional-abrazivă dintre părinții ei, cea agresiv-domestică dintre Andrada și Bogdan – fratele lui Victor etc.). Miza romanului repetă, parcă, una dintre axiomele lui Lev Tolstoi: fiecare familie e nefericită în felul ei. Un „aluat” pe care, de altfel, și Adrian Schiop îl frământă în recentisimul său roman Să ne fie la toți de rău (o aceeași dragoste dependentă și nocivă, supusă destrămării, între Adi și Florin).

Se poate clar observa cum niciodată aceste (micro-)narațiuni nu se pot replica, fiindcă pun accent nu pe povestea de iubire (în fond, supusă acelorași mecanisme de evoluție), ci pe poveștile-satelit care determină anumite turnuri în viața personajelor. Cu alte cuvinte, mai puțin contează acțiunea și subiectul, mai mult determinismul social și uneori psihologic, care ar trebui să declanșeze anumite resorturi ale problemelor ridicate de roman.

Decăzut din drepturile sale, subiectul primește rareori compensații de ordin estetic. „Ficțiunea”, dacă o mai putem numi așa, a fost detronată de către realitate care și-a asumat prerogativele puterii și care s-a impus ca subiect de sine stătător pentru proza contemporană. Simptomatică este și lipsa atenției față de genul fantastic, față de SF etc (ele nu au fost niciodată parte a canonului mainstream). „Pauperismul” estetic este, în primul rând, o formă de democratizare a idiomului romanesc. Autorii apelează și la diminuarea tonusul estetic pentru a ajunge facil la lector (de unde și impresia acestei „lejerități” a lecturii pentru realismul capitalist sau autoficțiune). Iar asta se întâmplă din cauza dezinteresului față de cărți și față de literatură, fie în beneficiul discursului scientist, fie în favoarea a tot ceea ce înseamnă conținut entertaining (și să nu uităm că România se află la fundul clasamentului, în ceea ce privește consumul de carte). Pentru că nu se mai poate vorbi despre o societate care-și găsește divertismentul în literatură, tocmai că ea, de pe pozițiile sale moderniste, ucisese tot ceea ce era inteligibil și accesibil omului de rând, obscurizând și filosofând arogant, tentația romancierilor este de a cerceta realitatea la firul ierbii și cu un idiom colocvial, care pot fi livrate și „ingurgitate” de către publicul diversificat.

Dar există și tendințe retro-moderniste, în ceea ce privește subiectul romanului românesc contemporan. Un Radu Vancu și un Radu Găvan găsesc interesantă întoarcerea spre mitul romantic al geniului sau al „poetului” damnat, precum și asupra artei/literaturii ca parte a existenței umane.

Primul Radu, în Transparența, examinează câmpul gravitațional dintre narator și Mega (mai mult o proiecție în înalt, decât vreo figură „realistă”), doi studenți la Literele sibiene. O acțiune reală nu există dincolo de dialogurile filosofarde, liricoide și etilizate despre poezie, literatură și viață, sau de erosul profund sexualizat. Dincolo de idila dintre cei doi, ultra-estetizată până în măduva hârtiei, romanul palpează zone dureroase precum „salvarea via literatură”. Inflația de descrieri, de pasaje intertextuale sau de (meta)discursuri și, ipso facto, ilizibilitatea estetică sunt reacția „esteticii” gonflate ale lui Vancu la nevralgia lipsei subiectului. 

Cel de-al doilea Radu depictează viața, transpusă grandios și epopeic, a lui Amadeo și traseul său artistic, în paginile lui Isus din întuneric. Din nou, biografia lui Amadeo, agitată ca o funcție sinusoidală, reface toate etapele „istoriei” trupei rock Isus din întuneric, de la tatonările grupului și ascensiunea către succes, până la vârful carierei și destrămarea trupei. 

„Turnura ontologică” despre care aminteam dă seama de o puternică decompresie a subiectului și a tramei romanești. Istoria personală (atât his-story, cât și her-story) și micele sentimentalisme au luat locul ecumenismului modernist. Marginea a câștigat, de mult timp, lupta împotriva Centrului, iar particularul (în detrimentul Universalului) va ocupa mult timp scena romanescului autohton. Dar există, bineînțeles, și fenomene izolate, ce-i drept, de permanențe ale ficțiunii așa-zis „pure”: fantasticul atât de bine pus în act de către antologia de proză fantastică Treisprezece.

Oricum, în timp, vom simți pe „pielea” noastră cum literatura va căpăta o formă de rezistență la tot ce înseamnă realism dur/capitalist, mizerabilism, autoficțiune, pentru că toate formele i se vor fi epuizat. Iar atunci autorilor nu le va rămâne decât să se întoarcă în istoria literaturii și să-și caute modele de inspirație.

Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ

Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai", din Cluj-Napoca (engleză), Emanuel este înscris la un master în studii literare, la aceeași universitate. E preocupat de teorie literară, istorie a ideilor, poetică, (post)modernism poetic românesc și englez, critică genetică.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

O proză așezată, ardelenească, scrisă fără grabă. Aflată la început de drum, Delia Hugel experimentează teme variate, fiind în mod evident atrasă de cele fantastice.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Paralela 45, 2021

Recomandată de

Doina RUȘTI

 

Lunea prozatorilor la Bogdania

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

 

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din E.A. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA Europe, un radio de literatură europeană

https://citeste.ro

 

Black Button, 2021

Anii 50, Mexico City.

TREI, Pandora M

 

Ziua Internațională a Traducătorului

Ambasada României din Madrid a medaliat trei traducători spanioli, promotori ai culturii române: María Ángeles Ochoa de Eribe Urdinguio și Joaquín Garrigós Bueno și Enrique Javier Nogueras Valdivieso, care face parte din staff-ul revistei OPTm

more

 

Serenela Ghițeanu stă de vorbă cu Blandiana

Humanitas, 2021

Litera, 2021

Nemira, 2021

Copyright © optmotive.ro