OPTm
nr. 87

Stigmatizat

Omul care poartă un semn fatal ajunge un fel de avertisment pentru ceilalți. El este excepția care dă semnalul dezordinii, strică armonia. Chiar și când este vorba despre prinți cu stea în frunte, tot spre harababură se merge, căci de cele mai multe ori personajul e vânat, ucis, căutat etc. Ca să nu mai vorbim despre excepția care coboară regnul, prin particularități animaliere, de exemplu, ori prin accidente genetice, ca în cazul lui Platanos:), văzute de cele mai multe ori ca urmări ale unui hybris*, ca materializări ale unui blestem, în tot cazul, ca poveri legate de neam și de sânge.

Însemnații, prin naștere ori prin accident, au și roluri consacrate, fiind adeseori paznici ai ai haosului (vezi Minotarul), mesageri siniștri, purtători simbolici ai erei viitoare. Reprezintă un cod, o secvență simbolică a altui timp, a altei dimensiuni.

Uneori, anomaliile anunță evadarea din istorie. Dereglarea ordinii, zice Eliade, poate constitui un act de metanoia anticipativ pentru o întâmplare metafizică, desfășurată sub imperiul emoției, trăită, iară nu conștientizată ca experiență. Orice stigmat singularizează, indică prezența sau cel puțin apelul, în sens predestinat, a ceea ce nu se regăsește în mod curent.

Defectul ca și calitatea de excepție te situează în centrul atenției.

Uneori, stigmatul este semnul unei inițieri. Un tatuaj, urma unei inoculări, ștampila pusă la o petrecere, brățărica din vacanțele all inclusive - sunt toate semnele singularizării, iar ieșirea din normalitate constituie un avertisment, legat de un scenariul cunoscut doar însemnatului. Ești reticent, ești doar atent, ai un mesaj în momentul în care vezi un om cu niște puncte tatuate pe mână, o femeie cu sprâncene desenate. Dar dacă te afli în grupul de tatuați, totul e OK, ceilalți devin outsideri. Când Béranger rămâne singurul om într-o lume de rinoceri, e doar un stigmatizat. Majoritatea hotărăște timpul și valoarea defecților.

Anomalia nu este sesizată imediat. Cel afectat, păstrând o iluzorie legătură cu realitatea, suferă un blocaj al ideilor. De pildă, Gavrilescu, din La Țigănci, pare obsedat de un nume auzit cu puțin înainte de a trece granița vieții. În mintea stigmatizatului valorile anterioare se diluează.

În schimb, pentru majoritatea care decide cine este sau nu stigmatizat, anomalia este resimțită ca un truc sau ca o amenințare de care trebuie să se apere. Întinerirea lui Dominic (din nuvela eliadescă Tinerețe fără de tinerețe) stârnește inițial interes științific, apoi personajul devine un monstru, un experiment, fiind nevoit să evadeze din spital.

Orice dereglare a ordinii acceptate deschide o cale spre antinomiile lumii cunoscute, semnalează hierofanii, dar cum sacralitatea nu poate fi receptată în universul banal, al majorității, anomalia este fie trăită cu intensitate și inconștiență, fie urmărită cu teamă și agresivitate.

În sens mitic, excepția semnalează începutul haosul individual, care precede regenerarea ființei.

Ca și în tradiția folclorică, purtătorul unui semn fatal are rol de crainic al nenorocirilor, este hybridul care dă semnalul Apocalipsei. Și scriu hybrid cu y, știți voi, pentru a-l lega de rădăcina lui hybris și de aroganța mistică, situată la temelia tuturor răsturnărilor.

Oamenii „însemnați” aduc ghinion, au puteri nefaste și pot dezechilibra lumea; printre aceștia se numără spânii, roșcații, infirmii, cei cu cicatrice etc. Diavolul se întrupează adeseori în oameni infirmi, avertizând astfel asupra pericolului pe care îl reprezintă; în literatură, este șchiop, roșcat ori chior. Într-o lume formată doar din chiori, el ar fi doar o ființă anonimă. Un integrat.

Dacă nu e mesager, stigmatizatul codifică o poveste, cu importanță vitală, așa cum este, la Eliade, personajul Vădastra, din romanul Noaptea de Sânziene. Vi-l mai amintiți? Acesta are un ochi de sticlă și îi lipsesc două degete; el îi atrage atenția lui Ștefan Viziru, personajul principal al romanului, chiar înainte de a-l cunoaște, auzindu-i întâmplător confesiunea. Vădastra este un înlocuitor al lui Ștefan, o versiune care-l avertizează; acesta trăise în adolescență o experiență care îi era destinată lui Ștefan, respectiv, o cunoscuse pe d-na Zissu, până în acel moment, doar un nume obsedant, el însuși unul dintre mesajele în care este codificat deznodământul unui destin. Finalmente, aflăm că d-na Zissu reprezentase un eveniment semnificativ, un fel de primă probă. Din viața lui Ștefan, de un ritualism aproape dramatic, lipsește episodul legat de această Zissu, a fost ratat, ceea ce nu înseamnă că este absolvit de repetiție. Întâlnirea cu Vădastra și legătura pe care o va stabili cu acesta au rolul de a recupera experiența mistică pierdută. Omul cu infirmitate simbolizează aici episodul amputat, peste care Ștefan Viziru nu poate să sară, fiind obligat să-i afle semnificația. Prin urmare, Vădastra devine pentru moment substitutul său, însă nu e o copie pur și simplu, ci un alter infirm, un exaltat, un nebun. Infirmitatea fizică o subliniază pe cea psihică, în cazul său, personajul constituind un dezechilibru monstruos în destinul lui Ștefan Viziru, un fel de simbol al cunoașterii amputate, pentru un erau cu mesaje și revelații parțiale, ca și când el însuși ar avea un singur ochi. 

Interesant e aici că episodul ratat conține tocmai partea cea mai interesantă a mesajului. Întotdeauna infirmul are o poveste care nu e importantă pentru el, ci pentru cei care se dezic de el. Odată împărtășită povestea, se sfârșește și rolul mesagerului. Când inorogul se lasă cunoscut, adormind în poala ispititoare, e ucis. Misterul din jurul unei ființe „însemnate" întreține situația de tranziție și de inițiere, iar cu cât povestea este aflată mai greu (cu țârâita), cu atât cresc șansele „neînsemnaților" de a cunoaște cauzele și consecințele unei aventuri epifanice.

Stigmatul, defectul, anomalia unui om păstrează simbolic povestea unei amputări, iar stigmatizatul este obligat să-i cunoască detaliile, pentru că în orice act de stigmatizare se ascunde povestea amplă și dramatică a unei ființe care a încercat să reziste.

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor* Paturi oculte, Homeric* (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006),* Omulețul roșu* (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. doinarusti.ro

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

O proză așezată, ardelenească, scrisă fără grabă. Aflată la început de drum, Delia Hugel experimentează teme variate, fiind în mod evident atrasă de cele fantastice.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Paralela 45, 2021

Recomandată de

Doina RUȘTI

 

Lunea prozatorilor la Bogdania

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

 

AUDIOBOOK

Mihai Călin citește din E.A. Poe (Pe VOXA)

TRAFIKA Europe, un radio de literatură europeană

https://citeste.ro

 

Black Button, 2021

Anii 50, Mexico City.

TREI, Pandora M

 

Ziua Internațională a Traducătorului

Ambasada României din Madrid a medaliat trei traducători spanioli, promotori ai culturii române: María Ángeles Ochoa de Eribe Urdinguio și Joaquín Garrigós Bueno și Enrique Javier Nogueras Valdivieso, care face parte din staff-ul revistei OPTm

more

 

Serenela Ghițeanu stă de vorbă cu Blandiana

Humanitas, 2021

Litera, 2021

Nemira, 2021

Copyright © optmotive.ro