Mașina mea de scris

Am fost foarte mândru în 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere din București, că mama mi-a cumpărat, cu echivalentul a trei salarii de-ale ei, o mașină de scris nou-nouță. Îmi aduc aminte cum am deschis-o prima oară: am apăsat cu sfială pe cele două cleme din lateral ale unei carcase negre care o proteja. Clemele au pocnit scurt și au eliberat capacul. L-am ridicat și apoi am scos din interior, ca pe o bijuterie, mașina de scris marca „Olivetti Studio 46”. Am cercetat-o pe toate părțile și am început să apăs cu grijă pe taste. M-am uitat chiar pe dedesubtul mașinii, unde am descoperit locul fabricației: „Made by Olivetti in Spain”. Nu oricine avea așa ceva!

În anii de gimnaziu, când citisem primele pagini bătute la o mașină de scris, mi se formase aproape o venerație pentru acest obiect. Pe atunci, cel puțin pentru mine, orice text care ieșea dintr-o mașină de scris devenea echivalentul a ceva foarte valoros și căpăta automat o mare importanță. În mintea mea aproape că puneam pe același plan o pagină bătută la mașină cu o pagină tipărită.

Cam pe la 13 ani scrisesem cele dintâi poezii și primisem admirația mamei, dar mai ales a tatei, care era profesor de română. N-am fost prea încrezător în „gustul” lor, pentru că îi consideram de-ai casei, și am dus poeziile profesorului meu de română, Marian Petry. Când după câteva zile domnul profesor a venit în clasă cu cele câteva poezii pe care însemnase cu un creion roșu, lângă titlul fiecăreia, „Foarte bine!”, mi-a intrat în cap că aș putea scrie poezie. Mama, puțin uimită și ea de verdictul profesorului Marian Petry, mi-a luat foile și le-a dus dactilografei de la Liceul Pedagogic din Câmpulung. După ce mi le-a adus înapoi și le-am văzut cu ochii mei bătute foarte ordonat la mașină, am avut un sentiment similar cu publicarea lor într-o revistă. De vreme ce fuseseră bătute la mașină, de vreme ce apoi fuseseră citite de câțiva apropiați ai familiei noastre, aceste poezii chiar reprezentau ceva, gândeam cu naivitate în forul meu interior.

Îmi amintesc cum atunci, în 1977, am început să descopăr, pas cu pas, mecanismul mașinii mele de scris: cum să pun hârtia, cum să schimb caracterele mici cu majuscule, cum pot trece de la culoarea neagră la cea roșie, cum trebuie să așez hârtia de indigo ca să scot în trei exemplare ceea ce scriam, cum pot bate cu mai multe degete și nu doar cu arătătorul de la mâna dreaptă și de la cea stângă, deși performanța asta nu prea mi-a ieșit niciodată. Țăcănitul mașinii de scris a devenit treptat sunetul familiar al camerei mele. De la tastatura mașinii „Olivetti” au început să iasă treptat-treptat articolele pe care le publicam în reviste, comunicările științifice, prezentările pe teme de istorie literară la Radio România sau documentele didactice.

La începutul anilor 1980, am găsit într-o zi în cutia poștală a locuinței mele din București o „invitație” la Miliție. Trebuia să mă prezint cu mașina de scris la secție. Mi se indica atât data, cât și ora. În final se mai făcea o precizare: în caz de neprezentare, voi suporta consecințele legii. Evident că am procedat întocmai cum mi s-a cerut. M-am dus. După ce m-am legitimat, am fost condus într-o sală unde așteptau mai mulți oameni. Fiecare avea cu sine câte o mașină de scris. Locul era întunecos și atmosfera cam apăsătoare, ca în orice secție de Miliție de pe vremea aceea. Apoi a venit un ofițer cu o figură dură care ne-a dus într-o altă sală care avea multe măsuțe. Am fost avertizați că fiecare trebuie să execute exact ce i se cere. Am așezat toți mașina de scris pe câte o măsuță și ni s-a dat o foaie cu un text dactilografiat pe care trebuia să îl copiem întocmai. Nu se admitea nicio greșeală. Dacă băteai eronat o literă, trebuia să iei totul de la capăt.

Ca toți ceilalți, m-am apucat de lucru. M-am uitat pe textul de pe pagina A4 care se cerea copiat. Trebuia să bat niște combinații de litere, folosind caracterele mici și caracterele mari ale tastaturii de la mașina mea. Apoi să transcriu și un text. Din cine altcineva putea fi!? Era, evident, un fragment dintr-o cuvântare recentă a lui Ceaușescu. După ce am făcut toate astea, am predat milițianului încruntat foaia pe care o dactilografiasem. A controlat-o imediat. Era în regulă, deci puteam să plec. Am ieșit printre primii din sală. Abia ulterior mi-am dat seama de ce fusesem chemat. În București se răspândiseră manifeste anticomuniste bătute la mașină și Securitatea a luat măsuri: toate mașinile de scris din România trebuie declarate și înregistrate. În plus, o dată pe an ești chemat să scrii la mașină un text, care va rămâne la autorități. Dacă apare un manifest contra regimului, se va face o expertiză și caracterele textului scris de tine vor fi comparate cu cele din documentul incriminatoriu. În caz că s-ar fi descoperit vreo concordanță, consecințele erau previzibile.

După această „vizită”, an de an m-am prezentat la Miliție, la data și ora din „invitație”, cu mașina mea de scris „Olivetti”. Scenariul a fost același de fiecare dată. Eram legitimat și așteptam într-o sală alături de alți câțiva care aduseseră cu ei mașinile de scris. Prin modul de adresare, prin privirile întunecate ale milițienilor ți se insufla sentimentul că ești un posibil infractor. Apoi eram chemat într-o altă sală și mi se făcea „instructajul”: cum trebuie să bat la mașină textul standard de o pagină A4. Aceleași precizări: nu am voie să greșesc vreo literă, altfel o iau de la capăt de fiecare dată!

Pe 18 decembrie 1989 eram profesor la Școala Nr. 49 din Vatra Luminoasă. Tocmai intrasem în vacanța de Crăciun. Ca în fiecare an, după ce am primit „invitația”, mi-am luat mașina de scris și am mers la secția 12 Miliție din Balta Albă, unde eram arondat cu locuința. Ciudat! În comparație cu alte dăți, atmosfera era complet schimbată. Se vedea dintr-o privire. Toți milițienii din secție erau cuprinși de o agitație neobișnuită. Când am fost legitimat, am observat o undă de mirare pe fața ofițerului de serviciu. Adică – am dedus pe loc – ei au acum treburi mult mai importante și eu am venit să-i încurc cu mașina de scris!

Am intrat. Nu mai era nimeni cu alte mașini, ca altădată. Un milițian m-a dus nervos într-o sală și mi-a pus în față textul standard de o pagină. Apoi m-a lăsat singur, fără supraveghere, să îl copiez: caracterele mici, caracterele mari și fragmentul dintr-un discurs recent al lui Ceaușescu. O pagină, la fel ca odinioară! De data asta însă „ceremonialul” din anii trecuți dispăruse. Nimeni nu mai avea timp de mine. Surprinzător! Când am terminat textul, am ieșit din sală și nu m-a întrebat nimeni nimic. M-am uitat nedumerit în jur. Unde era supravegherea din anii trecuți? La ieșire am predat pagina bătută la mașină ofițerului de serviciu și am plecat acasă cu mașina de scris. Prea simplu, a fost mult prea simplu de data asta! îmi spuneam mereu în minte pe drumul spre casă. În clipele acelea am înțeles însă că în România se va întâmpla ceva important.

18 decembrie 1989 a fost ultima dată când a trebuit să mă prezint cu mașina de scris în fața autorităților. Vreme de un deceniu nimeni nu a mai tulburat liniștea ei de pe biroul meu de lucru. Am continuat să-mi dactilografiez, însoțit de țăcănitul atât de familiar, articolele și comunicările până spre anul 2000. Atunci ființa mea s-a rupt în două. Jumătate din ea a rămas mai departe fidelă mașinii de scris, cumpărată de mama cu aproape un sfert de veac în urmă. Dar cealaltă jumătate a ființei mele a început să fie atrasă tot mai mult de tastatura silențioasă a unui nou sosit: calculatorul. A fost o luptă care a durat mai bine de o jumătate de an, așa cum în Principatele Române, la mijlocul secolului al XIX-lea, alfabetul latin a luptat vreo douăzeci de ani cu vechiul alfabet chirilic. După o perioadă de „tranziție”, de coexistență a calculatorului cu mașina de scris, computerul a învins. Nu fără regret, am luat mașina de pe birou și am reașezat-o în carcasa ei, la păstrare. N-am mai scos-o de acolo niciodată până astăzi, când scriu aceste rânduri.

Cândva, am vizitat la Amsterdam un muzeu cum n-am mai întâlnit niciunde în lume. Am văzut, realizat prin reconstituire, interiorul unor locuințe olandeze din anii 1910, 1930, 1950 și 1970. Erau acolo obiectele și aparatele de uz casnic specifice fiecărei perioade, așezate cu bine-cunoscuta minuție prin care olandezii excelează. Oamenii parcă plecaseră din locul acela doar de câteva clipe. Am tresărit când în interiorul locuinței din 1950 am observat un aparat de radio Philips. Îmi părea atât de cunoscut! Mi-am dat imediat seama că același aparat Philips există și în camera părinților mei, cumpărat de tata demult. Deși nu mai funcționează, îl păstrez acasă ca amintire. Tot o amintire a rămas și mașina mea de scris „Olivetti Studio 46”. În podul casei de la Câmpulung, în carcasa ei neagră din plastic, se păstrează în perfectă stare de funcționare. Îmi fac iluzia că într-o zi, când și noi vom avea în România un muzeu asemenea celui din Amsterdam, își va găsi locul într-un interior al anilor 1970-1980.                                                                                                                  

Adrian SĂVOIU

Profesor implicat în reforma învățământului profesional și tehnic, autor de manuale, a scris o serie de cărți și studii, între care Discursul oratoric românesc (2003), 77 de conferințe radiofonice (2008), Magazinul de bric-à-brac literar (2009), Ca să încerc rotundul lumii. Jurnal de călătorie (2018), Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri (2019). De asemenea, a îngrijit ediții de scriitori (C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei).

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la imaginea unei bătrâne, la viața integrală a orașului, pe șinele tramvaiului, pe scările de la Metrou, pe Lipscani, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Magie și vrăjitorie. Perspective istorice, antropologice și artistice, editori: Ioan Pop-Curșeu și Valer Simion Cosma.

Ed. MEGA, 2020, 362 p.

Recomandată de Cristina BOGDAN

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

CĂRȚI NOI

Ed. Button Black

ART

Crime Scene Press

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit Booker Prize, pe 2020. more

Noutăți în decembrie: The Cousins de Karen M. McManus

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Adriana Irimescu și Alexandru Papadopol, prin librării (Era Antepandemică)

În nr.-ul acesta semnează

Bianca ZBARCEA

fotografiază poemele din mintea ei

A Study in an Emotion

by Ezra Pound

And so the space
Of my still consciousness
Is full of gilded snow,

The which, no cat has eyes enough
To see the brightness of.

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

O nouă revistă

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro