OPTm
nr. 87

Doctorate

Decizia de a mă înscrie la doctorat a fost una impulsivă, ba chiar irațională, luată pe un drum spre casă de la muncă, după o discuție cu cineva care îmi povestea cât de greu reușește să dea de profesorul îndrumător pentru a-i semna finalizarea primului an. Singurele mele realități în punctul acesta despre obținerea unui doctorat în România erau că toți profesorii mei din liceu aveau așa ceva (se sărea parcă un grad și se plătea în plus) și că am participat accidental la lansarea cărții Fabrica de doctorate a Emiliei Șercan. Mai asistasem în 2019 la o susținere de lucrare de doctorat și anul acesta la o alta (online), ambele realizate de medici care au cercetat lucruri complicate, pe loturi mari de pacienți, cu criterii de includere foarte stricte, având o comisie de monștri pe subiect aduși din toată țara. Chiar și online, evenimentul a fost unul emoționant și pentru spectatorul neimplicat, era un ritual de trecere impresionant și probabil așa s-a plantat prima sămânță în mintea mea, încă din 2019. 

Am absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice - SNSPA în 2015 (sper să nu greșesc, am verificat și diploma – probabil după lecturarea cărții Nu tot ei! a lui Valeriu Nicolae ar trebui cu toții să fim mai atenți la ce trecem în CV), apoi am completat cu un master MBA în Administrarea Afacerilor (SUA/România) și, mai recent, după virarea dinspre marketing cultural către marketing medical, am simțit nevoia să urmez o specializare în Managementul inovației în sănătate în cadrul Imperial Business School în Marea Britanie. Am descoperit rapid că domeniul comunicării în sănătate – Healthcare Communication, nu este deloc acoperit, reprezentat sau cercetat în România, deși este o ramură importantă de cercetare în mai toate țările. Am 27 de ani acum, până la 30 aș termina, mi-am zis. Sounds like a plan. Doar că exista un sâmbure de neîncredere deja: pot eu face cercetare? Știu ce presupune? Îmi sunt studiile suficiente pentru o asemenea provocare? Sunt suficienți cei 2 ani de experiență în domeniul medical pentru a trece la nivelul următor? Am timp pentru așa ceva? Exemplele pe care le aveam în jur îmi arătau că nu e chiar așa complicat și că mă pot descurca în paralel cu un loc de muncă solicitant. Sunt în continuare de părere că vârsta e complet irelevantă chiar și la doctorat (pot fi persoane la 40 de ani care au mai puțină experiență decât cineva de 27 de ani, care are deja spre 10 ani de experiență profesională). Cu toate îndoielile, am zis să aplic și dacă nu mă încadrez acum, reiau în anii următori.  

Pentru că la SNSPA, care ar fi fost prima mea alegere, nu am găsit un profesor care să coordoneze o lucrare multidisciplinară, de graniță, ce își propunea să afle cum a fost influențată relația dintre medic și pacient în România în urma pandemiei Covid-19, m-am îndreptat spre Universitatea din București, unde am găsit un profesor îndrumător (nu coordonator –vezi interviul luat de prof. Cristina Bogdan prof. Ion Bogdan LEFTER) ce avea un interes în zona medicală a comunicării. 

Am strâns documentele necesare, am depus dosarul de înscriere și m-am prezentat (online) la data și ora propusă la admitere. Am fost printre primii, dar nu primul, având timp să mă gândesc deja de câteva ori să ies din admitere, să închid laptopul și să renunț la ideea de doctorat. Era clar că eram cu toții, cei 15 candidați, mult sub așteptările comisiei. Greșeli de prezentare, exprimare, redactarea bibliografiei defectuoasă, întrebări de cercetare și obiective cu iz jurnalistic sau, cel mai adesea, obiective nerealiste, ce ar fi putut fi duse la capăt doar de echipe de cercetători în minimum 10 ani. 

Cum aveam experiență în prezentări și subiectul era atractiv, lucrurile au decurs binișor, însă tot am fost sancționat de comisie, plecând și eu cu ideea că nu prea îndeplinesc rigorile unui program doctoral. Sigur că nu voi prinde un loc bugetat și dezamăgit de punctul în care mă găseam ca pregătire, i-am scris îndrumătorului că aș vrea să mă retrag și să revin când sunt mai pregătit. În fine, după afișarea rezultatelor, am decis să rămân și să profit de oportunitatea de a îndrepta tot ce-mi lipsea din bagajul de cunoștințe (metode de cercetare, redactare academică, citare, întocmirea unei bibliografii la standarde academice, etică etc).

Nu a trecut mult și am început anul universitar, care surpriză, venea cu o serie de cursuri obligatorii. Chiar dacă erau online, prezența conta, iar durata de 3 ore în fiecare seară, m-a cam pus în dificultate. A urmat apoi anunțul că mai începem un curs obligatoriu de etică în cercetare, comun cu toți doctoranzii de la toate facultățile din cadrul Universității din București, cu examen la final și caracter eliminator. 

Deja în octombrie, suprapus și peste infecția cu SARS-CoV-2 și o perioadă complicată la muncă, eram depășit. Cursurile erau cu adevărat interesante. Industrii creative, Metode de cercetare sau Etică în cercetare, îmi completau exact golurile pe care le aveam, nepermise după publicarea unei lucrări de dizertație. M-a motivat foarte mult cursul de etică să continui, unde aveam niște dezbateri foarte interesante alături de doctoranzi la drept, filosofie, istorie sau sociologie. M-am stresat enorm pentru examenul strict și l-am trecut (cu o notă mediocră ce-i drept), având deci liber la a-mi începe cercetarea. 

Au început din octombrie call-urile pentru diverse conferințe, capitole în diverse publicații sau postere și am început să citesc despre o zona complicată a comunicării în sănătate – HISB – Health Information Seeking Behaviour, cu ideea de a cerceta comportamentul de căutare a informațiilor a pacienților ce treceau prin infecția cu SARS-CoV-2 în România, în plină criză de comunicare a autorităților, dar și a locurilor la ATI. Toată luna noiembrie am citit, în principal dimineața în intervalul 5-8, înainte de muncă, pentru a-mi orienta cercetarea către o direcție utilă, trecând apoi la etapa realizării unor interviuri semi-structurate, de profunzime, cu pacienți de diverse vârste care au avut Covid-19. După câteva revizuiri și discuții aprinse cu îndrumătorul, nopți nedormite pentru îndreptarea erorilor din redactare și metodologie, am transmis fișierul final de maxim 5000 de cuvinte. În mai puțin de două luni, am adus pe lume un prim copil, primul articol din cadrul cercetării doctorale, încă din anul I, înainte să apuc să trec la cursul de Metode prin teoria legată de cercetarea calitativă – un articol trimis către o editură mare din UK. Evident, articolul a fost respins și din nou, gândurile că trebuie să mă retrag, că nu am ce căuta aici, mi-au revenit. 

La început de decembrie, lucrurile deja se complicau – aveam teme, proiecte la cursuri, prezentări și eram angajat în alte două conferințe pentru doctoranzi, într-un workshop București-Melbourne și scriam un abstract pentru o conferință din Aprilie 2021. A venit însă primul feed-back pozitiv, la una dintre prezentări, unde am luat și un premiu Best Junior Researcher Award, un lucru de care aveam mare nevoie să continui. 

Desigur, lucrarea mea de doctorat e încă în stand-by, la stadiul de idee, însă există și alte criterii de îndeplinit pe parcursul anilor doctorali – participări la conferințe și publicarea de articole în principal, alături de absolvirea cu brio a cursurilor obligatorii. Prioritizăm, mi-am spus. 

Chiar ieri, după ce au trecut toate zilele complicate din calendarul acestui an, mi-am amintit că am în bibliotecă cartea Emiliei Șercan despre doctorate și mi-a sosit și cartea lui Valeriu Nicolae despre CV-urile parlamentarilor. După ce am văzut la diverse conferințe că nivelul și exigențele nu sunt aceleași când pui unul lângă altul studenți de la diverse Școli Doctorale și după ce am discutat cu studenți la doctorat de la Universitatea din București în anul 5-6, chiar și 7?, am intrat direct în cele două lecturi, pentru a aprofunda fenomenul doctoratelor la scară națională. 

Încă din prefața cărții Fabrica de doctorate, am simțit că vorbește despre mine:

„Încep cu o mărturisire: sunt doctor în științele comunicării cu o teză despre cenzură în presa comunistă, pentru care am obținut calificativul Summa cum laude, iar după susținerea publică a lucrării am făcut depresie. Depresie postdoctorală… Câteva luni de zile am încercat să îmi recompun viața profesională și cea personală, abandonate timp de mai bine de trei ani. Nu îmi înțelegeam diminețile în care nu mai trebuia să plec la arhive sau la bibliotecă, cu un sendviș și o sticlă cu apă în geantă, și nici serile în care, ritualic, citeam, scriam, ștergeam, citeam, scriam și ștergeam din nou. Să mai spun ceva și despre îndoieli, nesiguranță, incertitudine, căutări, epuizare? Mulți dintre cei care au muncit pe brânci pentru a-și da doctoratul se vor regăsi, probabil, în această scurtă descriere.”

Am trecut în paralel la Nu tot ei!, care, dincolo de izul ușor părtinitor, privind doar către o parte a parlamentarilor, mi-a arătat că fenomenul este cu mult mai mare decât aș fi crezut. Am terminat spre dimineață ambele cărți, cu gândul că trebuie făcut ceva, că trebuie popularizate aceste nume de plagiatori sau parlamentari ce au făcut 2 facultăți și un masterat în timp ce erau la muncă, eventual în două orașe diferite. 

După tot acest intro, ajung în sfârșit la întrebarea care m-a împins la scrierea acestui articol. Merită să continui? E oare acest fenomen atât de generalizat și greu de reparat? Cum pot fi popularizate exemplele de Școli Doctorale de prestigiu, în care intri greu și termini și mai greu, ca în mentalul colectiv să se separe școlile doctorale slabe de cele serioase? În domeniul universitar, această segregare s-a reușit, știind acum ce facultăți – private mai ales – nu sunt de luat în seamă și ce facultăți cu renume merită respectate, atunci când, spre exemplu, angajezi un om pe baza unui CV. A fost util sacrificiul Emiliei Șercan? Știm cum arată numărul de doctorate în anii 2017-2019? Așa arată graficul cu evoluția acestora din 1990 până în 2016), după Emiliei Șercan - Fabrica de doctorate, Editura Humanitas, 2017, pag 62-64:

.

Sunt foarte curios și de cifra anului 2020, după desființarea Școlii Doctorale a Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” AINMV a SRI. 

Cum poate fi spălat prostul renume al doctoratului/doctorandului în România? Poate fi rebranduit doctoratul românesc? Ce putem face noi, studenții care terminăm (sper) doctoratul în școli serioase, care nu tolerează frauda, lipsa eticii și absenteismul? Și poate mai important, cine este vinovat și cine poate îndrepta situația? CNATDCU, Ministerul Educației, Ministerul Justiției? Cât de ilegal e un plagiat și care este răspunderea juridică directă? Cine se autosesizează în zecile de cazuri relatate de cei doi autori? Cum și când o să ne facem bine? 

Va fi o călătorie interesantă această etapă și cu adevărat un doctorat înseamnă mult sacrificiu, dacă insiști să ai și un loc de muncă full-time, pasiuni de întreținut sau prieteni și familie care-ți atentează la cele 24h/zi. Și poate cel mai greu de realizat, interzis la lecturi de beletristică. Vom vedea dacă-mi iese. 

Bogdan BACIU

Bine cunoscut în industria cărții, Bogdan este unul dintre cei mai străluciți specialiști în marketingul de carte. S-a impus prin studii pertinente asupra marilor companii (Barnes & Noble) sau pe tema viitorului pieței de carte din România. Recent, a abandonat domeniul, migrând într-o zonă mai complexă a marketing-ului. EMBA ASEBUSS & Kennesaw State University Atlanta, Georgia.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la imaginea unei bătrâne, la viața integrală a orașului, pe șinele tramvaiului, pe scările de la Metrou, pe Lipscani, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Magie și vrăjitorie. Perspective istorice, antropologice și artistice, editori: Ioan Pop-Curșeu și Valer Simion Cosma.

Ed. MEGA, 2020, 362 p.

Recomandată de Cristina BOGDAN

 

 

 

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

Ed. Button Black

 

 

ART

 

 

 

Crime Scene Press

 

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit  Booker Prize, pe 2020. more

 

Noutăți în decembrie: The Cousins de Karen M. McManus

 

 

 

 

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Adriana Irimescu și Alexandru Papadopol, prin librării (Era Antepandemică)

 

 

 

 

 

În nr.-ul acesta semnează

 

 

 

Bianca ZBARCEA

fotografiază poemele din mintea ei

 

 

A Study in an Emotion

by Ezra Pound

And so the space Of my still consciousness Is full of gilded snow,

The which, no cat has eyes enough To see the brightness of.

 

 

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

 

 

O nouă revistă

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro