59 / 12 aprilie, 2021

Buchete de singurătate

Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la lumină. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, doar știi că nu văd bine de aproape. După ruperea hârtiei dintr-o mișcare și parcurgerea foilor împăturite, poștașul decretă, ridicându-și chipiul - opt sute de lei. Vai de mine, de ce așa mult, întrebă doamna Maria, Poate e recalcularea, O fi, dar tot mi se pare mult, eu plătesc banii ăștia în patru luni, Știu eu ce să zic, tanti, spuse poștașul Petre înghițind în sec, mi-e cam sete.

Îi înapoie cana golită. Apa mirosea a clor și a rugină de țeavă. Cui nu-i convine să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor. Mai era și rece, ceea ce, fiind frig și afară, nu putea avea decât urmări negative asupra sănătății personajului nostru dar, dacă vor fi, ele se vor manifesta cu siguranță în următoarele zile: nu are rost să scriem despre ele acum. Iar dacă în acest răstimp vom termina povestirea, vom scrie despre ele în următoarea. Deocamdată, Petre mulțumi frumos, își trase masca chirurgicală pe față și dădu să plece. Însă întrebarea îl ajunse, Petre se așteptase la ea, își pregătise și câteva răspunsuri pe care, însă, le cam încurca. Să o punem pe seama lipsei de experiență: era încă un poștaș tânăr. Pensia când vine, întrebă doamna Maria.

Ce-i drept, doamna Maria își pusese în întrebare prea multă speranță pentru ca poștașul să îi poată răspunde sec, și apoi nu ar fi fost plauzibil, doar abia ce băuse apă. Știu eu ce să zic, spuse Petre pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, încât replica începea să-l caracterizeze, astăzi încă nu ajunseseră banii pentru pensie și, fiind vineri, de-acum mai sigur e să așteptați până luni, dar cum luni nu lucrăm pentru că e a doua zi de Paște, și nici marți, rămâne pe miercuri. În fața acestei incertitudini doamnei Maria îi pieri speranța. Aproape că ne vine să scriem că îi pieri cheful de viață, dacă nu ne-am imagina-o zâmbind totuși în timp ce închide ușa. A fost un zâmbet amar, într-adevăr, dar tot zâmbet se cheamă. Rămâi cu bine, Petre, spuse ea cu gravitate, deși cea care rămânea era de fapt ea, nu poștașul: așa-i cu sintagmele fixe, pot deveni paradoxale în anumite contexte.

Doamna Maria închise ușa apartamentului, intră în bucătărie și lăsă factura să cadă pe masă. Luă un pix din vitrina de sticlă a dulapului în care își ținea, cu gura în jos, cel mai bun set de pahare cu picior, nefolosit de ani buni. Rupse o bucată dintr-un ziar și scrise cu cifre uriașe următoarea socoteală: 800-550=250. 550 de lei pensia, 800 de lei factura la curentul electric, două sute cincizeci și cinci de lei însemna suma pe care doamna Maria mai trebuia să o adauge la pensie pentru a putea plăti factura. Foarte mult, spuse ea subliniind cu două linii paralele rezultatul, în timp ce capul i se mișca a afirmație (sau pur și simplu îi tremura). Încercă să-și amintească cât consumase în ultima lună, de câte ori pornise reșoul pentru a face mâncare sau a se încălzi. Fuseseră un sfârșit de martie și un început de aprilie friguroase în București, o doamnă de vârsta ei are probleme de circulație: nu se încălzește nici dacă doarme îmbrăcată sub plapuma de lână, tot trebuie să lase reșoul în priză două ore lângă pat, de la șapte la nouă, o zi da, una nu. Cea în care nu dădea drumul la reșou făcea mâncare: aburii încălzeau bucătăria cât de cât. Radioul? De el nu se putea despărți! Dacă îl scotea din priză se simțea prea singură. Numai becul îl aprindea foarte rar: învățase să facă lucrurile pe întuneric, la lumina reșoului.

În urmă cu vreo cinci ani să fie, când încă mai trăia soțul ei, aveau gaz și apă în apartament. Pe atunci trăia parcă mai bine, deși făceau economie: nu lăsau apa să curgă degeaba, luau mai mult gratis de la robinetul din curte. Apa de la robinet provenea dintr-o conductă istorică a Bucureștiului, trasă de nemți pe timpul războiului tocmai din Parcul Tineretului, pe sub Cimitirul Bellu și Ferentari. Cine știe unde se vărsa mai încolo, dar în cartierul Rahova, în curtea interioară a unui bloc cu tencuiala atât de ștearsă, încât nu se mai distingea nici culoarea cărămizilor, un racord își scotea țeava îndrăzneț dintre dalele cubice de piatră și, înclinându-se apoi de două ori, consecutiv, la nouăzeci de grade, direcționa apa înspre o găleată de tablă.

Doamna Maria opri robinetul. Ridică găleata. Era grea, deși o umpluse doar pe jumătate. Noroc că locuia la parter, altfel cine știe dacă ar fi reușit să o care până la etajul doi sau trei, pentru că blocul nu avea lift. O cană se scufundă în găleată, luă apă și o turnă în ghivecele răspândite prin bucătărie. După ce toate florile primiră apa mult dorită, doamna Maria se așeză pe un scaun și, de la masă, Iertați-mă, dragele mele, spuse, voi margaretelor și voi garoafelor, eu v-am crescut până acum și ați înflorit cu mult înaintea florilor din curte, Este adevărat, și vă mulțumim pentru asta, răspunseră florile încetând să se mai legene în încercarea de a impresiona soarele, Apolo e al meu, dă-te mai încolo, îți trag o petală-n tulpină de ți-o-ndoi (așa se amenință florile atunci când cresc prea aproape una de cealaltă, sau cel puțin așa își imagina doamna Maria că o fac)! Însă nu am altă soluție, continuă doamna Maria ridicând factura spre flori, nu reușesc s-o plătesc doar din pensie și să mai și trăiesc o lună. Florile începură să se agite la auzul acestor vești teribile, a-ți cunoaște viitorul a fost mereu înfiorător, Aprilie e luna cea mai nemiloasă, spunea, mai bine zis scria un mare poet, Cum rămâne cu Apolo, s-au întrebat ele posomorâte, acum speranța ca zeul soare să le mai mângâie corpurile descreștea radical, și câte plăceri mistice cunoscuseră ele în timpul fotosintezei!

Aprilie este luna cea mai nemiloasă. Anul acela, în București, primăvara dorea să intre în posesia orașului, însă iarna nu renunțase încă la domeniu, Vrei să plec, soro, îi spunea ea primăverii, mai așteaptă! Foarte urât din partea ei, se simțea încă puternică și făcea pe dura. De când cu încălzirea globală, anotimpurile nu mai știau când să vină ori să plece, iar primăvara era prea slabă încă pentru a riposta, avea nevoie de mai mulți copaci înmuguriți în armata ei verde, de mai multă iarbă și flori.

Doamna Maria tăie florile cu un foarfece, puse câte două garoafe de culori diferite în centrul fiecărui buchet, înconjură totul cu margarete și rămurele de tuia. Florile se certau, familiile nu prea se înghițeau, nici clasele, margaretele erau vulgare și înnebuniseră garoafele, Buzatelor ăstora nici nu le poți spune flori, râdeau margaretele, Bine că vouă vă poate spune omul așa, Omul chiar ne spune așa, Asta pentru că oamenii nu pot înțelege limbajul florilor, pentru ei e de ajuns să fim colorate și să avem un miros, și nu neapărat unul plăcut, Nu și în cazul vostru, spuseră margaretele, și se putea simți în vocea lor răutatea, dar garoafele nici măcar nu își schimbară expresia, Noi suntem florile morții, răspunseră cu gravitate, îndreptându-și mândre tulpinile cu inflorescențele spre cer. Nici măcar nu au vrut să asculte încercările de a se scuza ale margaretelor, care-și dăduseră seama că exageraseră și încercau să mai reducă din tensiune. Ramurile de tuia încercau să facă pace, Noi ce să mai spunem, spuseră ele, nici măcar nu suntem flori și nici nu le producem, conurile noastre sunt cele mai urâte dintre cele ale coniferelor, nu servesc nimănui, se usucă pe jos în bătaia soarelui după ce s-au desprins de ramuri, trecătorii se împiedică de ele și înjură. O margaretă mai împăciuitoare ajunse în situația, umilitoare de-a dreptul, de a-și împinge tulpina în mijlocul a două garoafe, iar asta nu pentru că se dezechilibrase, ci cu intenția clară de a le strânge mâna, adică frunza, pentru a se împăca. Margaretele se temeau de moarte și, fiind credincioase, voiau să se împace cu toată lumea înainte de a se ofili definitiv. Garoafele, fiind florile morții, nu se temeau deloc, și chiar dacă acele garoafe nu participaseră niciodată la vreo înmormântare, legendele circulau în ghivecele genealogice ale familiei.

Toate florile știau că vor muri din momentul în care doamna Maria le retezase tulpina. Au stat o vreme în vazele cu apă, în buchetele noi abia confecționate, fără nicio speranță de a mai fi reabilitate, fotosintezând cu ultimele puteri.

A doua zi dimineață, doamna Maria s-a spălat pe față în curte, și-a pus baticul cel mai curat, fusta cea mai groasă și o vestă de fâș, ciorapii de lână pe care și-i împletise singură, a luat douăzeci de buchete de flori din vazele din bucătărie și le-a așezat unul lângă celălalt, cu mare grijă la geometria întregului, într-o navetă de plastic găsită la gunoi, și-a făcut o cruce sănătoasă, adică apăsată și întrucâtva teatrală, privind spre Dumnezeu, adică spre locul în care dumneaei credea că acesta locuiește veghind peste umanitate, s-a încălțat cu o pereche de ghete de-ale răposatului soț, care îi veneau aproape bine cu ciorapii de lână, a închis ușa cu o dublă, pardon, triplă rotație de cheie (suntem constrânși de împrejurări să ne imaginăm totul de când naratorul ne-a lăsat baltă, așa că e posibil să părem tot mai nesiguri de ce scriem) și a ieșit în stradă, inspirând adânc acea primăvară rece ca o iarnă mediteraneeană, sau poate chiar mai rece de atât căci, după spusele celor de la radio (cât de lungă a devenit această frază! Dar, mai ales, de ce?): Un nou val de ger se va abate dinspre nord peste sud-estul țării, curenții împing masa de aer rece din nord spre centrul Europei. Naiba știe ce-or mai vrea să zică cu asta, spusese doamna Maria închizând radioul și reținând din acea știre doar faptul, evident de altfel la ieșirea în curtea interioară, că și aceea avea să fie o zi friguroasă. Florile se împrospătară, aerul dimineții era tăios și rece, mai bătea și un vânt nu tocmai plăcut, devreme ce își pierduse orice direcție și, prin urmare, sufla de niciunde și de peste tot.

Doamna Maria aștepta tramvaiul alături de alți rahoveni zgribuliți. Dinții dârdâiau în guri atât de puternic, încât zgomotul lor, mai ales pentru o bătrână ce nu mai auzea foarte bine precum doamna Maria, se putea confunda cu cel al tramvaiului sosind în stație. Doi elevi cu ghiozdanele în spate își țineau umerii la nivelul urechilor și clipeau des din gene, să nu li se lipească. Un bătrân cu un baston de lemn se rezema de gardul ce delimita stația de restul străzii. Putem spune despre el că se uita în pământ privind în gol, iar asta fără să ne contrazicem, căci a se uita și a privi sunt două acțiuni diferite: una, la alegerea liberă a cititorului, implică mai multă profunzime decât cealaltă. O femeie între două vârste cu un fular înfășurat de zeci de ori în jurul grumazului ținea la subsioară o sacoșă de rafie. Cine știe unde se duce, probabil la cumpărături în piață, se gândi doamna Maria, acuși e Paștele și n-o să mai găsească nimic pe tarabe.

Pusese naveta cu flori pe balustrada de fier ce delimita stația de stradă și o susținea cu mâna albăstrită de frig și ridată de bătrânețe. Când tramvaiul se apropie, reuși să o ridice cu suficientă atenție încât să evite căderea florilor în stradă. Naveta cu flori era grea, iar mâinile doamnei Maria tremurau.

Tramvaiul o luă din loc tușind din toți rărunchii săi de metal: era un tramvai bătrân ca orașul, iar simptomele sale nu erau singulare. O tuse continuă stăpânea capitala. Nu doar tramvaiele tușeau, ci și câinii vagabonzi, tușeau arborii de pe marginea bulevardelor, Casa Poporului, cu sălile sale uriașe, tușea Muzeul Antipa, exponatele clătinându-se în interiorul cutiilor de sticlă, tușea Guvernul sub scaunul fiecărui parlamentar, Șoseaua Kiseleff și Arcul de Triumf, cu steagul național fluturând în bătaia vântului aprig. Până și autorul tușea într-o cafenea în fața unui laptop jigărit scriind: „Până și autorul tușea într-o cafenea în fața unui laptop jigărit scriind:”.

Și totuși, nu se tușea din cauza virusului Corona. Era aceeași tuse colectivă, permanentă a societății, de care nu te puteai ascunde niciunde. Microbii se răspândeau în grupuri in(di)vizibile în permanență, lovind deopotrivă în tineri și bătrâni. Și toată lumea suferea de aceeași boală nu doar în București, ci și în întreaga țară: singurătatea. Și oricine era într-un conflict cu oricine: fapt ce accentua singurătatea. Iar dacă cititorii au zărit din întâmplare grupuri in(di)vizibile la pas sau la popas prin capitală sau prin țară, atunci să știe că era vorba despre o soluție temporară de a combate singurătatea. Și în grup, sau mai ales în grup, omul e singur. Și cititorul e singur. Scriitorul, asemenea. La fel, naratorul și autorul. Cum altfel să fie personajele noastre? Singura condiție reală a omului în societatea de astăzi este, de fapt, singurătatea.

Doamna Maria tuși în direcția florilor sale: acestea erau oricum contaminate cu singurătate de când fuseseră plantate. Femeia cu plasa de rafie se așezase pe scaunul din fața ei și îi arunca priviri răutăcioase. Vreți și dumneavoastră un buchet, întrebă doamna Maria politicos, aproape umil, indicând naveta cu palma deschisă. Femeia își trase puțin fularul din fața gurii; în tramvai nu era mai cald decât afară, așa că, pe lângă măști, nu era cazul să se renunțe nici la fulare, mănuși sau căciuli. Lumea composta biletele încercând să le apuce cu mâinile înfășurate în țesăturile de lână.

Vreți și dumneavoastră unul, întrebă a doua oară doamna Maria, iar interlocutoarea sa își dădu fularul din fața gurii. Pesemne că voia să-i vorbească, dar nu se auzi nimic, nu se știe dacă din pricina măștii sau pentru că se răzgândise: doamna Maria nu reuși să observe dacă buzele i se mișcaseră. Totuși, a înțeles că această gospodină nu dorea niciun buchet, trecuse de prima și chiar de a doua tinerețe, nimeni nu îi cumpărase vreodată o floare, poate doar când a fost curtată o dată, cu foarte mult timp în urmă, atât de mult încât câteodată se gândește că și-a imaginat pur și simplu un anume Dinu din liceu, cu buza de jos groasă și ochii negri, înalt și manierat, cu degete lungi și albe, pantofi curați și umeri atât de lați, încât nu ar fi reușit să-l cuprindă cu brațele în timp ce el, transpirat, ar fi explorat abisuri ascunse într-o cameră întunecoasă de garsonieră, în timp ce afară ploua rece iar la patefon vocea clandestină a lui Michael Jackson mângâia fumul de țigară înălțându-se rotocol spre tavan. Nicio floare astăzi, niciuna ieri și timp de zeci de ani, soțul nu e cel mai romantic bărbat, nu i-a spus niciodată că o iubește, nici chiar atunci când l-a întrebat după o mare ceartă (sau în timpul ei?): a preferat să-i ardă o palmă care a făcut să-i sară mucii în castronul cu ciorbă. Era frig în București și atunci, pe timpul se știe cui, nasurile curgeau în continuu, cele ale vatmanilor, ale câinilor vagabonzi, ale întregului popor (ne)cuvântător deopotrivă, toate împreună și fiecare în parte, transformându-se noaptea într-un nas colectiv, imposibil de suflat, cam de mărimea celui care se perinda pe străzile din Sankt Petersburg în povestirea lui Gogol. A intuit doamna Maria toate acestea, sau doar și le-a imaginat? – diferența nu e atât de mare pe cât se poate crede. În singurătatea ei completă, doamna Maria își petrece bună parte din timp în propria imaginație.

Doamna cu sacoșa de rafie se ridică. Ajunsese la piață. Coborî din autobuz tastând cu piciorul fiecare treaptă. Se lăsă apoi cu toată greutatea pe trotuarul din stație, de parcă s-ar fi aruncat într-o barcă de salvare. Doamna Maria se uită după ea preț de câteva secunde, în timp ce femeia încerca să treacă strada. În lipsa unei treceri de pietoni, trebuia să aștepte un moment prielnic, fără tranzit de automobile. Cu traficul dens din București, unii bătrâni așteptau cu orele, în timp ce înăuntrul pieței se vindeau produsele cele mai proaspete. Prinși în mijlocul străzii, între trotuar și stația de tramvai, vara cu soarele frigându-le cefele, iarna cu gerul mușcându-le obrajii, bătrânii noștri ori se transformau în cuburi de gheață, ori se uscau precum smochinele. Puteau să se miște abia noaptea, când traficul devenea mai lejer. Treceau strada gâfâind, târâindu-și plasele și bastoanele, șotânc-șotânc, cu frica de a nu fi luați înainte de botul hapsân al vreunui automobil.

Însă doamna Maria nu cobora acolo în acea zi, ci la capătul liniei, în Piața Unirii, unde erau treceri de pietoni suficiente. Doamna Maria coborî după ce tramvaiul își făcu rondul, flexibil ca un șarpe și la fel de silențios. Tramvaiele, deoarece se învârt în cerc, sunt cele mai plictisite mijloace de transport din lume. Fiind singurele care merg prin oraș la milimetru pe exact același traseu, entuziasmul pentru o nouă cursă le lipsește cu desăvârșire. Scuipă acest tramvai călătorii din vintrele său cu o fâsâitură, alții însă așteptau în stație și se năpustiră înăuntru nerăbdători: pentru unii, ultima stație era prima, punctele de vedere, la fel ca în viață, variază în funcție de direcția în care se călătorește.

De partea cealaltă a trotuarului o florărie-chioșc se înălța, răspândind parfumuri. Vânzătoarea o privea pe doamna Maria cu ciudă în timp ce scuipa pe jos coji de semințe. Puțin îi lipsea să-și îngroape picioarele de tot în coji, semn că în acea dimineață nimeni nu cumpărase nimic de la ea. Dacă ar fi făcut-o, vânzătoarea ar fi trebuit să se urnească de pe taburet, or asta ar fi împrăștiat câtuși de puțin cojile stratificate. E o metodă, aceasta, de a-ți încălzi picioarele iarna, dar funcționează doar la cei cu dinți antrenați. Florăreasa noastră avea în spate campionate locale și naționale de spart sămânță cu dinții, și chiar dacă trofeele de aur și argint începeau să fie amanetate din lipsuri economice în acele vremuri atât de grele, diplomele îngroșau la ea acasă o mapă de carton ce nu mai făcea față. Mapa se plânsese recent patroanei, care însă nu o ascultase, sau nu o auzise (cititorul să aleagă, după preferință, cel mai potrivit cuvânt). Îi strigase deci mapa patroanei sale indiferente, Dacă mai câștigi vreun campionat, eu o să vomit, mă simt deja plină și am amețeli, Poate ai rămas însărcinată, au propus diplomele, Voi să nu îndrăzniți să vă băgați în discuție, le-a repezit ea, încruntându-se.

Doamna Maria se simțea privită. Privirea o apăsa chiar și atunci când se întoarse cu spatele: concurența în București e mare, mai ales în centru, dar ei Dumnezeu i-e martor – așa se spune pentru a jura că ceea ce se spune e adevărat, deși există o mare probabilitate ca Dumnezeu să nu fie atent, cine știe câți pronunță fraza în același moment, distanța e mare, Dânsul e bătrân cât lumea, s-ar putea să nu audă și să nu vadă foarte bine, lucru ușor de dedus din situația milioanelor de amărâți care, deși îi cer zilnic ajutorul, rămân în continuare la fel, ba chiar își duplică, pardon, triplică numărul, ceea ce pentru comunitatea amărâților e îmbucurător, însă nu îmbunătățește situația individului în societate și, îndrăznim să lansăm o ipoteză hazardată în lipsa altor statistici, nici relația acestuia cu providența. Dar Dumnezeu i-era martor, scriam, orice ar vrea să însemne asta, că doamna Maria nu voia să fure pâinea de la gură altor florari, prin simplul fapt că, așa cum se va vedea în continuare, se perinda prin oraș schimbându-și mereu locul de vânzare. Strategia asigura daune minime oricărei florării de pe stradă: poate doar un client, doi pierduți, ceea ce însemna o scădere a profitului complet neglijabilă. Degeaba, așadar, se uita încruntat florăreasa, nu avea decât să-și vadă de chioșcul și de semințele ei mai departe și să învețe să fie mai bună cu aproapele ei. Doamna Maria o și lăsase în urmă trecând de cealaltă parte a Bulevardului. Casa Poporului, impozantă, enormă, se pierdea îndărătul arborilor abia înmuguriți. Doamna Maria o luă în direcția opusă, încă o trecere de pietoni și ajunse în Parcul Unirii.

Parcul era verde: poate că primăvara totuși venise. Își revărsase culoarea peste plantele din București, deși temperaturile erau încă joase. Funcționarii se duceau la muncă prin parc bucurându-se de un scurt moment de liniște. Era sâmbăta dinainte de Paște, iar mirosul sărbătorii îi învăluia. Vor scăpa de muncă mai devreme, se vor pregăti corespunzător și, cu soția alături, se vor duce la biserică. El va purta lumânările cu pieptul în față, ca un veritabil cap de familie, ea, cu capul în pământ, cozonacul, ouăle și pasca la sfințit. Lipseau până la acel moment câteva ore de cifre și tabele, de dosare ordonate în ultimul moment. Mulți funcționari vor greși cu gândul la frăgezimea cozonacului. Cât despre atmosferă, păsări ciripeau, câini vagabonzi tăiau calea trecătorilor, pe când doamna Maria înainta cu o navetă de flori în brațe, cele douăzeci de buchete cântărind cât patruzeci în mâinile sale slăbite de bătrânețe.

Doamna Maria se așeză pe o bancă și puse florile la picioarele sale. Le așeză cu grijă, Haideți, spuse, nu mai stați așa, molatice, de parcă n-ați avea vlagă. Încurajarea creă mari divergențe între flori, fiind înțeleasă, așa cum se întâmplă mai mereu și în societatea umană, ca o critică. Margaretele colorate acuzau garoafele monotone, Nu la culoare se referă, răspundeau garoafele, ci la postură! Își schimbară deci poziția tulpinii, ajutate și de predilectul lor, Apolo, spre care tindeau în mod natural și care tocmai răsărise.

Pe scurt, câțiva funcționari trecură cu servietele de piele în mâini, câțiva bătrâni care se duceau la piață cu sacoșe goale de cârpă atârnând ca ornamente uriașe de câte o mână legănând-tremurândă, tineri grăbindu-se spre metrou, câini grăbindu-se să-i prindă din urmă pe cei care se grăbeau spre metrou; nu e un joc de cuvinte: unui câine urban i se pare suspectă orice mișcare. Dar niciunul nu se opri înaintea doamnei Maria, niciunul nu vru să cumpere o singură floare, ce să mai vorbim de un întreg buchet! Îi aruncau însă vânzătoarei neobișnuit plasate priviri ce ar putea fi clasificate în funcție de expresie: dezgust, admirație, nepăsare, iritare – ultima expresie face doar enumerarea să pară mai bogată, însă nu trebuie să o luăm prea în serios, întrucât aparținea unui câine trecând cu viteză pe lângă bancă și care se repezi spre tufele ce delimitau parcul, iar apoi dispăru în mijlocul lor, complet înghițit, ca și cum nici nu ar fi fost: ceea ce, întrucâtva, e adevărat, având noi de a face cu procese imaginare, în acest caz de personalizare a obiectelor sau ființelor non-umane, originea căror procese încă nu am reușit s-o identificăm, ca de exemplu acum, când îi atribuim acestui câine dispărut o expresie.

Doamna Maria dădu să plece, ridicându-se anevoios de pe bancă. Se gândea să se așeze în stradă, unde ar fi fost mai vizibilă. Parcul nu era, în acea dimineață, un mediu potrivit pentru afaceri. Ca întotdeauna când trecea pe acolo, se simți neînsemnată la ieșirea din parc: panouri enorme cu siglele magazinelor de îmbrăcăminte îmbrăcau complet clădirile din intersecție. Motoarele mașinilor creau mare zarvă, bucureștenii alergau în toate părțile, încrucișându-se și trecând unii pe lângă alții ca într-un furnicar. Doamna Maria coborî până la urmă scările spre stația de metrou și își alese un perete la intrare ca spătar, apoi se așeză pe jos cu naveta în față. Așteptă. Florile se simțeau inconfortabil, întunericul le irita, se împingeau unele în altele pentru a fi mai aproape de intrare (sau ieșire – cititorul să aleagă în funcție de direcția în care călătorește), de unde bătea lumina.

După jumătate de oră de insucces doamna Maria se hotărî să se mute iar. Nici acel loc nu era profitabil. Dar să urce cu naveta în brațe se dovedi mai greu decât să coboare. Din concentrarea asupra menținerii echilibrului fu cât pe ce să se izbească de o doamnă în vârstă la capătul scărilor care, la fel de neatentă, cobora spre metrou uitându-se în urmă, în timp ce saluta un tânăr cu palton și părul vâlvoi ce se îndepărta, salutând-o la rândul său cu un zâmbet plin de admirație. Doamna Maria dădu să-și ceară scuze când cealaltă doamnă îi ceru un buchet, cu un zâmbet larg. Neavând rest, clienta, care se prezentase cu numele de Eleonora, îi lăsă cinci lei și îi ură o zi frumoasă. Și dumneaei se mișca cu greutate ținându-se de balustradă, plecată sub greutatea propriului corp. Își trase pentru un moment masca chirurgicală de pe nas și mirosi florile înainte să se piardă în mulțime. Doamna Maria îi mulțumi și se îndepărtă la rândul ei parcă mai înviorată. Nu doar vânzarea buchetului de flori o făcu să se simtă astfel, ci și plăcerea de a fi întâlnit o doamnă de aceeași vârstă care, în ciuda problemelor de ordin fizic pe care le aduce cu sine bătrânețea, afișase cel mai larg și sincer zâmbet pe care îl văzuse în ultimul timp. Ocoli parcul fără să-l mai străbată. O luă apoi pe Brătianu și o ținu drept până pe Lipscani. De acolo, merse până la Teatru. Se așeză în fața acestuia rezemându-și spatele de coloanele de la intrare.

Între timp se făcuse amiază și sunetul furculițelor, al cuțitelor și al paharelor ciocnite, purtat de vânt, era aproape singurul existent. Se mânca și se bea bine în Centrul Vechi. Cu tot frigul iernii care încă nu voia să renunțe la monopol, turiști și localnici deopotrivă luau masa așezați afară. Soarele, deși cu dinți, continua să lumineze orașul spre încântarea margaretelor și a garoafelor din naveta de plastic.

Doamna Maria se afla pe cea mai potrivită stradă pentru negoț din București. Lipscanii fuseseră negustori ce vindeau mărfuri din occident încă din secolul șaptesprezece. Dacă scopul era acela de a vinde, asta se putea face doar pe Lipscani. Astăzi, o întreagă rețea de vânzători încă populează strada, încât de puține ori se întâmplă să întâlnești o persoană care să nu-ți vândă ceva. Țigănci cu poșete sclipitoare așteaptă răbdătoare la colțul vreunei clădiri ieșindu-ți înainte când te aștepți mai puțin, Țigarete la bucată, strigă ele în urma ta, Nu fumezi, ha’, fi-ți-ar gâtleju-al dracului! Treci pe lângă bărbați cu țigări aprinse în colțul gurii, tatuați, cu geci de motociclist, bocanci și plete, Praf pentru nas, băiatu’, șușotesc ei, praf pentru ochi, gagica, prima priză-i gratis!

Spune o poveste bucureșteană modernă că un copil s-a oprit odată înaintea unui negustor de prafuri și l-a acuzat răspicat de poluarea Bucureștiului! Era un copil perspicace, premiant la școală, știa el ce știa... Marș, mă, de-aici, i s-a răspuns, să nu poluez eu Bucureștiul cu oasele tale! Copilul a luat-o la fugă înspăimântat, s-a împiedicat, a căzut rău în alergare, s-a zgâriat la o mână și a început să plângă. Imediat s-au strâns în jurul său câteva persoane și, în timp ce-l ajutau să se ridice, Doi lei un plasture, șefu, i-au șoptit, spirtul e gratis! O femeie i-a aranjat hainele și, cu un fin simț de observație negustoresc, Ți s-au rupt pantalonii, i-a spus, dar ai noroc, am în rucsac chiar talia ta, cu zece-doișpe lei îți iei o pereche de firmă, croi englezesc, material de calitate... Și copilul a luat-o la fugă iar.

Însă doamna Maria e răbdătoare, nu face parte din acel grup de vânzători care se țin scai de trecători. În plus, e cât se poate de corectă, nu negociază prețul pe loc în funcție de estimarea posibilităților materiale ale cumpărătorului. Să ne-o imaginăm în timp ce se scuză, N-am rest, îi spuse umil doamnei din fața ei, care tocmai ieșise din librăria Cărturești, Cât e buchetul, Cât să fie, maică, trei lei. Dacă n-aveți rest, atunci mai luați un leu și dați-mi două buchete, spuse fata zâmbind larg. Banii aceia și cu cei de la doamna Eleonora de la metrou făceau deja unsprezece lei, douăzeci de buchete ori trei lei fiecare ar fi trebuit să îi aducă un câștig generos în acea zi. Încă vreo două săptămâni ca ziua aceea și-și putea plăti factura doar cu banii pe flori.

Doamna Maria o salută pe cumpărătoarea zâmbăreață mulțumindu-i, își introduse banii în buzunarul șorțului și continuă să aștepte. Curând, o tânără pe bicicletă se opri lângă ea. Avea părul ondulat, blond, ochii verzi și un palton la fel, strâns cu un cordon. Coșul din față al bicicletei era decorat cu flori de plastic, Dați-mi și mie trei buchete, spuse ea. Vocea îi era blândă și împăciuitoare. Doamna Maria îi întinse florile, tânăra îi întinse banii, erau zece lei și doamna Maria își aminti că avea rest de la ultimul cumpărător, scoase leul, pe Iorga, cu barba lui deasă, verde, în ton cu paltonul tinerei, doar în ton, nu și în nuanță. Lăsați așa, spuse fata, și se îndepărtă pedalând veselă.

Leul fu băgat înapoi în buzunar. Iorga va fi iarăși ținut în întuneric. Nu îi plăcea acolo, în compania lui Enescu care scrijelea vioara fără oprire și a lui Grigorescu, care se holba la el pentru că decisese că voia să-l picteze. I se întâmplase leului nostru să locuiască și în portofele mai înstărite, alături de Caragiale: ăla da om de cultură, intelectual până la sânge, dar și personaj de viață, făcea glume pe seama lui Vlaicu, că era „spân și tras la față ca țapul la ouă”. Se înțelegeau bine cei doi, câteodată îi mai vizita și Blaga, care vorbea în dodii și era cam visător, însă deloc neglijabil, cugetările sale, deși mai greu de descifrat, erau cât se poate de originale. Rar de tot, acestui Iorga nu i s-a întâmplat decât o singură dată, și asta pentru un moment destul de scurt, într-o casă de marcat a unui schimb valutar, l-a întâlnit pe marele poet național. Cei doi s-au salutat dintr-o privire. Eminescu a venit mai aproape de el și a încercat să-i întindă mâna, Știți, domnule Iorga, eu vă respect foarte mult, însă când să-i strângă poetului mâna întinsă, casiera a mutat leul peste grămada verde reproșându-și neatenția. Eminescu a cam rămas cu buza umflată și s-a făcut că voia să plesnească o muscă, să nu creadă ceilalți că rămăsese cu mâna întinsă și buza umflată pentru că Iorga nu-l băgase în seamă. Istoricul știa că în buzunarul doamnei Maria este cu neputință să sosească vreun Caragiale. Chiar și cu banii schimbați, maximul introdus în buzunar în acea zi putea fi cel mult slăbănogul de Vlaicu lucrând la vreun nou model de avion. Vlaicu era plictisitor atunci când lucra (și o făcea mereu, cu îndârjire): tot ce ieșea din gura lui erau cuvinte ca elice și motor, alături de altele mai tehnice, Feder, Riegel, Rolle, Schperrad, pe care le pronunța într-o germană gâjâită; dacă Exupéry l-ar fi ales pe el drept pilotul prăbușit în deșert, probabil că nimeni nu ar mai fi citit astăzi povestea micului prinț.

Doamnei Maria i se făcuse foame de la atâtea baliverne imaginate (de cine?), se ridică și o luă spre o simigerie. Deodată însă o țigancă îi ieși în cale, Ia dă, fă, și mie un buchet! Doamna Maria nu știu ce să facă. Țiganca avea o voce amenințătoare și o privire încruntată. Dădu să plece mai departe, dar femeia se ținu după ea, o depăși, i se așeză înainte, îi băgă mâna în buzunarul șorțului și scoase banii la iveală, apoi îi introduse înapoi în șorț după ce i-l sustrase pe Grigorescu. Doamna Maria știa că n-avea cum să se pună cu țiganca, era mai puternică decât ea și cunoștea mai bine locul, Taxă de protecție, îi spuse ea zeflemitor, ce crezi, că poți veni pe Lipscani să vinzi când și cum vrea mușchiu’ lu’ matale? Păi da am și eu copii care vând flori p-acilea, continuă țiganca, locul ăsta e-al nostru, da mă uit că ești femeie bătrână și te las și pe matale dacă dai banu’. Ș-acuma hai, roiu’ d-acilea și vezi ce faci!

Doamna Maria era răbdătoare, nu trecuse prin viață degeaba, știa să judece la rece înainte să acționeze. Împotriva țigăncii n-ar fi avut nicio șansă, niciun rost să se împotrivească, amândouă o știau foarte bine, de aceea lucrurile merseseră astfel. Cu banii înjumătățiți, doamna Maria își promise că va fi mai atentă. Își luă un covrig, se așeză pe scările din fața simigeriei și începu să mănânce încet, în ritmul permis de dinții lipsă. Nu avea nevoie de multă mâncare pentru a se sătura, în ultimii ani se învățase să rabde.

Trecătorii erau puțini la ora aceea, dimineața se dusese și nu fusese deloc spornică, doamna Maria vânduse puțin și mai și pierduse banii, spera ca după amiază și pe seară lumea să aibă o altă dispoziție. Era aproape sărbătoare. De Paște, oamenii ar fi trebuit să se arate mai generoși: spiritul creștin al acestor ocazii o impunea, doamna Maria se gândea să se poziționeze la poarta unei biserici.

Între timp, brutarul de la simigerie ieși să arunce niște apă murdară în canalul din apropiere. Când dădu cu ochii de doamna Maria însă se încruntă, Bre, ia dă-i drumul de-aici, spuse, ce vrei, să am probleme din cauza ta? Doamna Maria încercă să-i explice că nu vindea flori pe scările din fața simigeriei. Voia doar să-și mănânce covrigul în liniște, apoi ar fi pornit iar la drum. Femeie, dă-i drumul de-aici, repetă însă brutarul înarmat acum cu o mătură. În fața unei atât de categorice poziții doamna Maria nu avu ce să mai răspundă. Oricum matahala de brutar nici nu o asculta, se vedea treaba că nu auzea bine, ori nu credea că o bătrână în condiția doamnei Maria mai poate vorbi, în același mod în care nimeni nu crede că florile, mapele sau personalitățile de pe bancnote o pot face. Brutarul se apropia amenințător de doamna Maria, toți cititorii îl vor urî acum, însă lui nu-i păsa, era unul dintre acei oameni zgârciți și haini care populează basmele din cele mai vechi timpuri, pe lângă a fi spân și roșu, ceea ce adaugă alte elemente negative de natură, de această dată, estetic-arhetipală la deja compromisa lui imagine. Stai, dom’le, locului, că plec acuma, spuse doamna Maria, lasă-mă să mă ridic! Își luă deci florile și se îndepărtă câțiva pași, apoi se întoarse dintr-odată și, cu o energie neașteptată chiar și pentru ea, îi strigă, Bată-te-ar Dumnezeu să te bată de om hain și fără inimă! Brutarul însă nu o auzi. Mai bine astfel, de ce să se agraveze un conflict inutil, doamna Maria nu va mai cumpăra oricum covrigi de la el vreodată. Acest lucru îl putem afirma cu certitudine înainte de a scrie finalul, fie și doar pentru că, în afara imaginației, o poveste nu poate fi...

Mai târziu, doamna Maria o va lua pe Smârdan, apoi va coti la dreapta, pe Stavropoleos. Micuța biserică va avea porțile curții deschise, vizitatorii vor păși încet, vor închide și deschide ușile de lemn de la intrare cu băgare de seamă. Doamna Maria va ocoli intrarea luând-o inițial spre curtea interioară. Se va așeza sub colonada decorată cu măiestrie. În mijlocul curții interioare se va afla o masă de piatră înconjurată de scaune de lemn. Masa singurătății. Cruci și lespezi de piatră de diferite mărimi se vor rezema de pereții porticului și de tânărul castan înverzit. Ghivece cu flori roșii vor împânzi locul. Doamna Maria se va așeza pe scările ce înalță strâmta galerie ca o estradă, își va pune florile înainte și, din nou, va aștepta.

Credincioșii își vor face cruce cu pioșenie, vor trece pe lângă ea ignorând-o, vor săruta cu jind lespezile de piatră rezemate de perete, apoi se vor îndepărta cu expresii îndurerate, vor mai face câteva cruci rapide de încheiere a rugăciunii cu privirea pierdută în golul transcendental în care toți privim când singurătatea ne-mpresoară.

Soarele va fi dispărut de mult și piatra pe care va sta doamna Maria va fi rece. De frig, ea va începe să dârdâie. Va închide ochii și își va imagina că e vară. Că a vândut deja toate florile și că a strâns banii de factură. Că în jurul mesei de piatră din curtea interioară a bisericii s-a așezat o familie fericită. Zâmbetul lor larg îi va aminti doamnei Maria de zâmbetele primite în acea zi de la cumpărătorii buchetelor sale de flori.

Când își va deschide ochii, un preot îmbrăcat într-o sutană neagră până la pământ se va afla în fața ei, flancat de doi polițiști. Cei trei vor avea în comun un rânjet în care siguranța va fi amestecată cu batjocura. Cum să vă spun eu, doamnă dragă, nu aveți voie să vindeți flori în incinta bisericii, va începe preotul petrecându-și degetele peste o cruce de aur cu un lanț atât de gros, că ar putea ține în loc orice prizonier.

Aveți autorizație, va întreba unul dintre polițiști scoțând instinctiv un pix din buzunarul uniformei.

Doamna Maria nu va răspunde. O durere puternică îi va săgeta pieptul împiedicând-o să respire. Se va prăbuși dintr-odată la picioarele celor trei bărbați. Fruntea i se va cufunda între buchetele cu flori, iar poziția îngenuncheată a corpului va părea o mătanie întreruptă la jumătate.

Doamna Maria va rămâne nemișcată până la sosirea ambulanței.

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în Limbi și Literaturi Străine și Masterat în Traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Câteva dintre povestirile și eseurile sale au fost publicate în reviste precum Tribuna (debut), Ateneu, Egophobia, etc. A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc.

în același număr

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la imaginea unei bătrâne, la viața integrală a orașului, pe șinele tramvaiului, pe scările de la Metrou, pe Lipscani, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Magie și vrăjitorie. Perspective istorice, antropologice și artistice, editori: Ioan Pop-Curșeu și Valer Simion Cosma.

Ed. MEGA, 2020, 362 p.

Recomandată de Cristina BOGDAN

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

CĂRȚI NOI

Ed. Button Black

ART

Crime Scene Press

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit Booker Prize, pe 2020. more

Noutăți în decembrie: The Cousins de Karen M. McManus

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Adriana Irimescu și Alexandru Papadopol, prin librării (Era Antepandemică)

În nr.-ul acesta semnează

Bianca ZBARCEA

fotografiază poemele din mintea ei

A Study in an Emotion

by Ezra Pound

And so the space
Of my still consciousness
Is full of gilded snow,

The which, no cat has eyes enough
To see the brightness of.

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

O nouă revistă

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro