OPTm
nr. 86

Buchete de singurătate

Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la lumină. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, doar știi că nu văd bine de aproape. După ruperea hârtiei dintr-o mișcare și parcurgerea foilor împăturite, poștașul decretă, ridicându-și chipiul - opt sute de lei. Vai de mine, de ce așa mult, întrebă doamna Maria, Poate e recalcularea, O fi, dar tot mi se pare mult, eu plătesc banii ăștia în patru luni, Știu eu ce să zic, tanti, spuse poștașul Petre înghițind în sec, mi-e cam sete.

Îi înapoie cana golită. Apa mirosea a clor și a rugină de țeavă. Cui nu-i convine să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor. Mai era și rece, ceea ce, fiind frig și afară, nu putea avea decât urmări negative asupra sănătății personajului nostru dar, dacă vor fi, ele se vor manifesta cu siguranță în următoarele zile: nu are rost să scriem despre ele acum. Iar dacă în acest răstimp vom termina povestirea, vom scrie despre ele în următoarea. Deocamdată, Petre mulțumi frumos, își trase masca chirurgicală pe față și dădu să plece. Însă întrebarea îl ajunse, Petre se așteptase la ea, își pregătise și câteva răspunsuri pe care, însă, le cam încurca. Să o punem pe seama lipsei de experiență: era încă un poștaș tânăr. Pensia când vine, întrebă doamna Maria. 

Ce-i drept, doamna Maria își pusese în întrebare prea multă speranță pentru ca poștașul să îi poată răspunde sec, și apoi nu ar fi fost plauzibil, doar abia ce băuse apă. Știu eu ce să zic, spuse Petre pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, încât replica începea să-l caracterizeze, astăzi încă nu ajunseseră banii pentru pensie și, fiind vineri, de-acum mai sigur e să așteptați până luni, dar cum luni nu lucrăm pentru că e a doua zi de Paște, și nici marți, rămâne pe miercuri. În fața acestei incertitudini doamnei Maria îi pieri speranța. Aproape că ne vine să scriem că îi pieri cheful de viață, dacă nu ne-am imagina-o zâmbind totuși în timp ce închide ușa. A fost un zâmbet amar, într-adevăr, dar tot zâmbet se cheamă. Rămâi cu bine, Petre, spuse ea cu gravitate, deși cea care rămânea era de fapt ea, nu poștașul: așa-i cu sintagmele fixe, pot deveni paradoxale în anumite contexte.

Doamna Maria închise ușa apartamentului, intră în bucătărie și lăsă factura să cadă pe masă. Luă un pix din vitrina de sticlă a dulapului în care își ținea, cu gura în jos, cel mai bun set de pahare cu picior, nefolosit de ani buni. Rupse o bucată dintr-un ziar și scrise cu cifre uriașe următoarea socoteală: 800-550=250. 550 de lei pensia, 800 de lei factura la curentul electric, două sute cincizeci și cinci de lei însemna suma pe care doamna Maria mai trebuia să o adauge la pensie pentru a putea plăti factura. Foarte mult, spuse ea subliniind cu două linii paralele rezultatul, în timp ce capul i se mișca a afirmație (sau pur și simplu îi tremura). Încercă să-și amintească cât consumase în ultima lună, de câte ori pornise reșoul pentru a face mâncare sau a se încălzi. Fuseseră un sfârșit de martie și un început de aprilie friguroase în București, o doamnă de vârsta ei are probleme de circulație: nu se încălzește nici dacă doarme îmbrăcată sub plapuma de lână, tot trebuie să lase reșoul în priză două ore lângă pat, de la șapte la nouă, o zi da, una nu. Cea în care nu dădea drumul la reșou făcea mâncare: aburii încălzeau bucătăria cât de cât. Radioul? De el nu se putea despărți! Dacă îl scotea din priză se simțea prea singură. Numai becul îl aprindea foarte rar: învățase să facă lucrurile pe întuneric, la lumina reșoului. 

În urmă cu vreo cinci ani să fie, când încă mai trăia soțul ei, aveau gaz și apă în apartament. Pe atunci trăia parcă mai bine, deși făceau economie: nu lăsau apa să curgă degeaba, luau mai mult gratis de la robinetul din curte. Apa de la robinet provenea dintr-o conductă istorică a Bucureștiului, trasă de nemți pe timpul războiului tocmai din Parcul Tineretului, pe sub Cimitirul Bellu și Ferentari. Cine știe unde se vărsa mai încolo, dar în cartierul Rahova, în curtea interioară a unui bloc cu tencuiala atât de ștearsă, încât nu se mai distingea nici culoarea cărămizilor, un racord își scotea țeava îndrăzneț dintre dalele cubice de piatră și, înclinându-se apoi de două ori, consecutiv, la nouăzeci de grade, direcționa apa înspre o găleată de tablă.

Doamna Maria opri robinetul. Ridică găleata. Era grea, deși o umpluse doar pe jumătate. Noroc că locuia la parter, altfel cine știe dacă ar fi reușit să o care până la etajul doi sau trei, pentru că blocul nu avea lift. O cană se scufundă în găleată, luă apă și o turnă în ghivecele răspândite prin bucătărie. După ce toate florile primiră apa mult dorită, doamna Maria se așeză pe un scaun și, de la masă, Iertați-mă, dragele mele, spuse, voi margaretelor și voi garoafelor, eu v-am crescut până acum și ați înflorit cu mult înaintea florilor din curte, Este adevărat, și vă mulțumim pentru asta, răspunseră florile încetând să se mai legene în încercarea de a impresiona soarele, Apolo e al meu, dă-te mai încolo, îți trag o petală-n tulpină de ți-o-ndoi (așa se amenință florile atunci când cresc prea aproape una de cealaltă, sau cel puțin așa își imagina doamna Maria că o fac)! Însă nu am altă soluție, continuă doamna Maria ridicând factura spre flori, nu reușesc s-o plătesc doar din pensie și să mai și trăiesc o lună. Florile începură să se agite la auzul acestor vești teribile, a-ți cunoaște viitorul a fost mereu înfiorător, Aprilie e luna cea mai nemiloasă, spunea, mai bine zis scria un mare poet, Cum rămâne cu Apolo, s-au întrebat ele posomorâte, acum speranța ca zeul soare să le mai mângâie corpurile descreștea radical, și câte plăceri mistice cunoscuseră ele în timpul fotosintezei!

Aprilie este luna cea mai nemiloasă. Anul acela, în București, primăvara dorea să intre în posesia orașului, însă iarna nu renunțase încă la domeniu, Vrei să plec, soro, îi spunea ea primăverii, mai așteaptă! Foarte urât din partea ei, se simțea încă puternică și făcea pe dura. De când cu încălzirea globală, anotimpurile nu mai știau când să vină ori să plece, iar primăvara era prea slabă încă pentru a riposta, avea nevoie de mai mulți copaci înmuguriți în armata ei verde, de mai multă iarbă și flori. 

Doamna Maria tăie florile cu un foarfece, puse câte două garoafe de culori diferite în centrul fiecărui buchet, înconjură totul cu margarete și rămurele de tuia. Florile se certau, familiile nu prea se înghițeau, nici clasele, margaretele erau vulgare și înnebuniseră garoafele, Buzatelor ăstora nici nu le poți spune flori, râdeau margaretele, Bine că vouă vă poate spune omul așa, Omul chiar ne spune așa, Asta pentru că oamenii nu pot înțelege limbajul florilor, pentru ei e de ajuns să fim colorate și să avem un miros, și nu neapărat unul plăcut, Nu și în cazul vostru, spuseră margaretele, și se putea simți în vocea lor răutatea, dar garoafele nici măcar nu își schimbară expresia, Noi suntem florile morții, răspunseră cu gravitate, îndreptându-și mândre tulpinile cu inflorescențele spre cer. Nici măcar nu au vrut să asculte încercările de a se scuza ale margaretelor, care-și dăduseră seama că exageraseră și încercau să mai reducă din tensiune. Ramurile de tuia încercau să facă pace, Noi ce să mai spunem, spuseră ele, nici măcar nu suntem flori și nici nu le producem, conurile noastre sunt cele mai urâte dintre cele ale coniferelor, nu servesc nimănui, se usucă pe jos în bătaia soarelui după ce s-au desprins de ramuri, trecătorii se împiedică de ele și înjură. O margaretă mai împăciuitoare ajunse în situația, umilitoare de-a dreptul, de a-și împinge tulpina în mijlocul a două garoafe, iar asta nu pentru că se dezechilibrase, ci cu intenția clară de a le strânge mâna, adică frunza, pentru a se împăca. Margaretele se temeau de moarte și, fiind credincioase, voiau să se împace cu toată lumea înainte de a se ofili definitiv. Garoafele, fiind florile morții, nu se temeau deloc, și chiar dacă acele garoafe nu participaseră niciodată la vreo înmormântare, legendele circulau în ghivecele genealogice ale familiei.

Toate florile știau că vor muri din momentul în care doamna Maria le retezase tulpina. Au stat o vreme în vazele cu apă, în buchetele noi abia confecționate, fără nicio speranță de a mai fi reabilitate, fotosintezând cu ultimele puteri. 

A doua zi dimineață, doamna Maria s-a spălat pe față în curte, și-a pus baticul cel mai curat, fusta cea mai groasă și o vestă de fâș, ciorapii de lână pe care și-i împletise singură, a luat douăzeci de buchete de flori din vazele din bucătărie și le-a așezat unul lângă celălalt, cu mare grijă la geometria întregului, într-o navetă de plastic găsită la gunoi, și-a făcut o cruce sănătoasă, adică apăsată și întrucâtva teatrală, privind spre Dumnezeu, adică spre locul în care dumneaei credea că acesta locuiește veghind peste umanitate, s-a încălțat cu o pereche de ghete de-ale răposatului soț, care îi veneau aproape bine cu ciorapii de lână, a închis ușa cu o dublă, pardon, triplă rotație de cheie (suntem constrânși de împrejurări să ne imaginăm totul de când naratorul ne-a lăsat baltă, așa că e posibil să părem tot mai nesiguri de ce scriem) și a ieșit în stradă, inspirând adânc acea primăvară rece ca o iarnă mediteraneeană, sau poate chiar mai rece de atât căci, după spusele celor de la radio (cât de lungă a devenit această frază! Dar, mai ales, de ce?): Un nou val de ger se va abate dinspre nord peste sud-estul țării, curenții împing masa de aer rece din nord spre centrul Europei. Naiba știe ce-or mai vrea să zică cu asta, spusese doamna Maria închizând radioul și reținând din acea știre doar faptul, evident de altfel la ieșirea în curtea interioară, că și aceea avea să fie o zi friguroasă. Florile se împrospătară, aerul dimineții era tăios și rece, mai bătea și un vânt nu tocmai plăcut, devreme ce își pierduse orice direcție și, prin urmare, sufla de niciunde și de peste tot.

(fragment din carte în lucru)

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în limbi străine și masterat în traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Publică în mod curent povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc. Recent a primit premiul al II-lea la concursul „Primul roman", organizat de Ed. Litera.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la imaginea unei bătrâne, la viața integrală a orașului, pe șinele tramvaiului, pe scările de la Metrou, pe Lipscani, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Magie și vrăjitorie. Perspective istorice, antropologice și artistice, editori: Ioan Pop-Curșeu și Valer Simion Cosma.

Ed. MEGA, 2020, 362 p.

Recomandată de Cristina BOGDAN

 

 

 

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

Ed. Button Black

 

 

ART

 

 

 

Crime Scene Press

 

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit  Booker Prize, pe 2020. more

 

Noutăți în decembrie: The Cousins de Karen M. McManus

 

 

 

 

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Adriana Irimescu și Alexandru Papadopol, prin librării (Era Antepandemică)

 

 

 

 

 

În nr.-ul acesta semnează

 

 

 

Bianca ZBARCEA

fotografiază poemele din mintea ei

 

 

A Study in an Emotion

by Ezra Pound

And so the space Of my still consciousness Is full of gilded snow,

The which, no cat has eyes enough To see the brightness of.

 

 

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

 

 

O nouă revistă

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro