63 / 10 mai, 2021

Anul lui Iona

În ce se măsoară anii? Care e unitatea pe care o putem așeza în balanța cântarului pentru a-i face să devină convingători, importanți, memorabili? Odinioară, ei se-nveșmântau în culorile dinastiilor sau în lințoliul calamităților, arătând posterității fața ridată a unei molime sau rânjetul hidos al unui război.

Mi-am întrebat studenții ce etichetă s-ar potrivi anului 2020. Cel mai frecvent mi s-a răspuns – anul pandemiei. Alții au adăugat – anul măștii, al izolării, anul virtual, digital sau online, anul singurătății și al fricii, mergând chiar până la anul inexistent. Abia această ultimă sintagmă m-a pus pe gânduri. Și-am început să scormonesc prin memoria mea după dovezi că el a existat. Și nu oricum, ci ca an al poveștilor, căci numai ele pot ține cu adevărat lumea, numai ele pot face ca nopțile de iarnă să pară mai scurte, atunci când stau sub semnul narațiunii (la indienii Cherokee), sau stelele să înainteze noaptea pe cer, de fiecare dată când sunt călăuzite prin depănarea unui mit (la triburile Pueblo).

Lucrurile au nevoie de nume ca să-nceapă să ființeze cu adevărat. Așa că primul lucru pe care l-aș încerca, pentru a vă convinge că 2020 a existat și nu a fost doar anul celor enumerate de tinerii mei prieteni, ar fi să-i pun și eu un nume. Îl iau cu împrumut nu dintr-o carte a Vechiului Testament, ci din cel mai recent roman al Ioanei Pârvulescu, Prevestirea (Humanitas, 2020). E un nume vocalic, deschis, cu o sonoritate aproape feminină, pentru un personaj închis în sine însuși, zăvorât timp de trei zile în adâncul unui monstru marin: Iona.

Poveștile puternice au darul de a aparține simultan timpului care le-a văzut născându-se și tuturor epocilor ulterioare. Eroii lor sunt aceiași și mereu alții, reflectați în privirile oamenilor de sub același și mereu alt cer. Iona cel din romanul Ioanei Pârvulescu seamănă întrucâtva cu „originalul” din paginile cărții vetero-testamentare, dar este și un altul, căci chipul și istoria lui au căpătat urmele rostirilor prin care s-a făcut cunoscut oamenilor, călătorind prin timp:

„Mama mi-a spus povestea asta, pe care i-a spus-o, cu vorbe altfel tăiate, mama ei, pe care i-a spus-o cu alte vorbe, șlefuite după vremurile în care trăia, tatăl ei, și tot așa, de nouăzeci și două de ori, istoria s-a repetat și s-a schimbat câte puțin, de la o gură bărbătească la una femeiască și-apoi iar la una femeiască și la una femeiască și iar la una bărbătească, până la cele dintâi vorbe bolovănoase ale celui dintâi tată care știa povestea, Iona însuși.”

În viziunea Ioanei Pârvulescu, legenda circulă din generație în generație, de la mamă la fiică și nepoată, ca un fel de zestre, ca un odor de preț încredințat celor care vin după noi, pentru a-l da mai departe. Dacă în primul capitol al Evangheliei după Matei este prezentată succint genealogia lui Iisus, iar urcușul în neam stă sub semnul numelor masculine, în capitolul din roman intitulat N-a văzut decât beznă – care descrie experiența-limită trăită în adâncul chitului – este inclusă o secvență ce atestă transmiterea poveștii prin intermediul vocilor feminine. La începutul șirului de povestitori stă însuși Iona, urmat de o întreagă galerie de figuri de femei, care transportă istoria prin timp, sugerând și distanța ce ne separă de acțiunea propriu-zisă:

„Iona i-a povestit Estherei, Esther le-a povestit fiicei ei, Dinah, și fiicei acesteia, Hulda, Hulda – Rebeccăi și fiicei acesteia, Ruth, Ruth – Ednei și fiicei ei, Dorcas. Dorcas i-a pus fiicei ei numele de Sara, așa cum își dorea, iar Dumnezeu a ajutat-o. I-a povestit Sarei și fiicei Sarei, Adah, Adah i-a povestit lui Athaliah și fiicei ei, Edidah (…). Miriam i-a povestit mamei mele, Atarah, al cărei nume înseamnă coroană și care s-a născut aproape deodată cu Isus din Naztrat sau Nazaret, și ele mi-au povestit și mie.”

Dacă ar trebui să-mi reprezint vizual acest roman, m-aș gândi la o icoană-triptic, căci multe stau în el sub semnul cifrei trei. La nivel compozițional, cartea este alcătuită din trei părți (Cer mult, pământ și apă; Furtuna; Umbra verde), închise între prologul și epilogul decupate din alt veac, al nostru.

În momentul de maximă primejdie, cuprins de întunericul din care nu mai poate distinge nimic, Iona înalță trei rugi: de dragul vocii („Numai pe tine te am, smuls din loc și din timp, numai tu mi-ai rămas, numai tu mă cunoști. Numai pe tine te iubesc. Numai pe tine aș vrea să te văd aici, vocea mea iubită…”) pentru iertare („Poți să mă ierți? Mă ierți? Poți totul.”) și pentru viața lui:

„Scoate-mă din pântecele negru. Afară, unde ochii au văz, și e zi, și cer albastru, și soare. Sau noapte cu puzderie de stele. (…). Am greșit. Am fugit. Deschide zăvorul de apă de la colivia de apă în care m-ai închis, să pot alerga către tine.”

Atunci când îi vorbește, vocea lui Dumnezeu îl cheamă de trei ori – „Iona, Iona, Iona!”, iar el înțelege diferit fiecare rostire a numelui său: „(…) prin asta l-a alintat, și l-a certat, și l-a îmbărbătat”. Și cum toate „se-ngână și-și răspund”, există un ecou al acestor nuanțe ale chemării și la nivel pământesc, gesturile mamei (sărutul, plânsul, râsul) oglindindu-se în cele ale vocii lui Dumnezeu.

Tot trei sunt și prezențele feminine alături de care trăiește dragostea în cheie mundană: soția moartă prematur, ibovnica Hannah (văduva care îi alină singurătatea) și unica ființă din Ninive pe care o dorește salvată – Sargina. Cu ea povestea ar putea reîncepe, simte că o nouă seminție s-ar fi putut ivi din unirea lor. În ea s-ar fi lăsat închis de bunăvoie, asumându-și o orbire la fel de mare precum cea din lăuntrul peștelui gigantic:

„Ca întotdeauna când iubești, nu era vorba că nu-i păsa de ceilalți, ci că-i păsa atât de mult de Sargina, încât ea îi înghițise fără urmă pe toți cei pe care îi cunoștea. Ea era acum monstrul lui din care nu mai voia să iasă sau, mai bine zis, nu mai căuta ieșire. (…) Toate celelalte i se păreau mărunțișuri, toți ceilalți erau invizibili, până și Dumnezeu, a cărui voce nu i se mai arăta.”

Numai un scriitor care știe să discearnă tainele lăuntrului nu se teme să adune firesc, în inima aceluiași personaj, iubirea pentru Dumnezeu și erotismul, dorul după tați și cel pentru Tată, revolta și supunerea, situarea cuminte în lume și nebunia. Numai un condei încercat și rafinat poate lua decizia de a coborî în burta mitului, pentru a-l primeni, pentru a-l diortosi în cuvintele și sensibilitatea timpului pe care-l traversează. Reconstrucțiile narative funcționează ca o revizitare curajoasă a unor teritorii pe care toată lumea le știe, dar nimeni nu le cunoaște în toate articulațiile lor. Nu e simplu să locuiești în pielea unei povești arhicunoscute – transpusă de mii de ori în piatra monumentelor sau împletită în culorile frescelor atâtor biserici de lemn sau de zid, medievale sau moderne, – și să reușești să-i creezi propriul contur, inconfundabil.

Alegând vocabule dintre cele mai simple, primordiale, Ioana Pârvulescu așterne o istorie arborescentă, care se mută dintr-o epocă într-alta în decursul unei respirații, îmbrăcând la fel de credibil straiele copilului sau ale bătrânului ajuns spre sfârșitul vieții, ale femeii cu rod în pântece sau ale unei copile a Innanei, ale moașei sau ale reginei, ale omului ce-și caută perechea sufletului, precum Ghilgameș pe Enkidu, și, mai ales, ale prorocului tăcut, articulând bolovănos, cuvintele ce-i sunt dăruite de Sus.

Obișnuită să scormonească prin paginile scriitorilor pentru a găsi „momentul trăirii de maximă sinceritate” (după cum explică în deschiderea volumului Dialoguri secrete, Humanitas, 2018), Ioana Pârvulescu strecoară în filele cărții secvențe de rugă cu adieri filocalice:

„Sunt crăpat ca bobul de strugure sub talpa ta, și sucul dulce al vieții mi se scurge din pielița inimii, Doamne, mă limpezește ca pe picătura de vin, limpezește-mă, Doamne!”

Am citit și am recitit acest roman-cochilie, cu nesfârșite ecouri către timpuri cărora numai arheologii le bănuiesc contururile, dar și către zile apropiate nouă, cititorilor, am călătorit până la capătul lumii, în Tarșiș, și de acolo în Gat-Hefer, Ioppe și până-n luxurianta cetate Ninive, am privit, am ascultat, m-am lăsat îmbiată de aromele tărâmurilor doar aparent scufundate în uitare și m-am convins, o dată în plus, că există printre noi oameni a căror menire e „să țină vie povestea”. Datorită lor, anii nu se măsoară în cifre, ci îmbracă sonoritățile unor nume, pe care Dumnezeu „ni le-a împrumutat pentru scurta noastră viață” – după cum spune unul dintre personajele romanului. Anul care a trecut rămâne pentru mine anul lui Iona, răstimpul închiderii în burta monstrului pandemiei, dar și anul Ioanei Pârvulescu, prin cuvintele căreia am ieșit la lumină.

(Ioana Pârvulescu, Prevestirea, București, Editura Humanitas, 2020, 336 p)

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Surprinzătoare și stranie, proza lui Florin Spătaru trimite cu gândul la formula povestirilor cu final neașteptat. Anumite imagini poetice se imprimă în memoria cititorului, urmărindu-l multă vreme după lectură.

Catrinel POPA

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Nu voi mai vedea lumea niciodată de Ahmet Altan, Ed. Pandora M, col. Anansi, 2020

Carte recomandată de Radu PARASCHIVESCU

CĂRȚI NOI

Humanitas, 2021

Ed. Spandugino, 2021

ART, 2020

Inocență, rasism, poveste original narată.

Amazon

Casa de Pariuri Literare, 2021

VIAȚA LITERARĂ

Adi G Secară, lansare de carte la ICR Istanbul

Semnează

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro