Farse diabolice și viziuni paradisiace

Una dintre trăsăturile distinctive ale prozei lui Paul Georgescu este, pe lângă caragialismul remarcat de mai toți comentatorii și asumat explicit de autor, tendința de a contracara, prin orice mijloace, dintre cele ale scriiturii, desigur (una rafinată, plină de pliuri, de aluzii și de artificii livrești), amenințarea unui difuz și paralizant rău istoric. Acestui scop îi e subordonată, în fond, etalarea sofisticatelor asamblaje de culori și forme, splendoarea descrierilor de o luxurianță barocă sau inventarierea varietăților de feluri de bucate ce creează – ca la Nicolae Filimon sau Ion Budai-Deleanu – impresia de cantitate enormă. Manie de epicureu rafinat, am fi tentați să spunem, dar și reflex al unei nostalgii fără obiect, metoda îl plasează în mod cert pe scriitor în rândul apologeților clipei, gata să contracareze efectele unui adânc înrădăcinat rău moral printr-un soi de carpe diem clamoros, ca antidot al pierderii, uitării și morții.

Nu trebuie să ne surprindă, așadar, afirmația – pe jumătate glumeață – a prozatorului că idealul său ar fi fost să-i conjuge pe sărmanul Dionis și Lache, eroul din O lacună, și nici consecvența cu care ținea să le reamintească interlocutorilor că „scrisul e o terapeutică excelentă”. Din nestatornicia vremurilor, din traumele individuale sau colective, din loviturile de teatru ale Istoriei, din fragmente de discurs și debriuri ale memoriei culturale, inteligența lui vie orchestrează „spectacole” surprinzătoare. Versiuni plauzibile – întrucât tragi-comice – ale lumii românești la scară redusă, scenele, „momentele” și tablourile cele mai izbutite din proza lui Paul Georgescu reușesc să ne intrige prin dezinvoltura cu care „regizorul” alternează registrele și decorurile, în vreme ce personajele se metamorfozează, cât ai clipi, luând chipul și forma costumelor ori a măștilor pe care le poartă. Strategie valabilă într-o lume unde schimbarea la față nu se poate săvârși decât cameleonic, iar pactul cu diavolul pare să fie –cum se întâmplă adesea, măcar de la fanarioți încoace – cauzalitatea secretă a fulgurantelor ascensiuni sociale.

De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că diavolul apare uneori, în paginile prozei sale, ca personaj în carne și oase, cum se întâmplă în finalul nuvelei O viziune a Paradisului, din volumul de debut sau în primele pagini ale romanului Natura lucrurilor, inaugurat sub semnul exclamației entuziaste a lui Chirică, „Dacă-i Baal, Baal să fie!”. Și exemple ar mai fi.

În cazul amplei nuvele din volumul Vârstele tinereții, în care se regăsesc, in nuce , multe dintre temele obsedante, recurente în scrierile de mai târziu ale lui Paul Georgescu, mi se pare semnificativă împrejurarea că, după ce debutează, previzibil, dacă luăm în serios titlul, cu o viziune paradisiacă, se încheie, ironic, cu un soi de farsă diavolească, la fel ca în proza lui Gogol sau Bulgakov.

Întors, după îndelungate rătăciri fără țintă, în camera lui sordidă din imobilul deținut de madam Soceanu, personajul este surprins de prezența unui ciudat personaj ce pătrunsese – nu se știe cum – în locuința sa. Echivocul rămâne cuvântul de ordine în această secvență antologică, demnă de autorul Sufletelor moarte , în care un presupus agent al Siguranței, amator de cafele negre – întodeauna fierbinți –, îi propune lui Matei un „pact” avantajos, pe care acesta, bineînțeles, îl refuză, cu un Vade retro! hotărât :

„Eu nu vreau să-ți propun să mă slujești, să-mi faci servicii etc., nimic de genul acesta, știu că n-ai accepta, și nici n-am nevoie de serviciile tale, ești prea incomod. Bine. Ți-am spus că vreau să te ajut. Iată ce-ți propun. Fii atent, nu te mai strâmba și ascultă […] Tu trebuie să vezi mai departe, să-i ajuți pe oameni altfel, cu posibilitățile tale specifice. Uite, vei avea bani, nu va trebui să faci nimic. Vei avea timp. Gândește, citește, scrie. Și când vei avea vremea, publică. Nefiind presat de timp, vei putea publica numai ce vei vroi și numai când vei vrea. Îți ofer libertatea și… nemurirea. Îți cer doar atît: abține-te; politica nu e pentru tine, activitatea practică nu e pentru tine. Ai să observi asta singur, dar atunci s-ar putea să fie prea târziu. Eu îți cruț un ocol îndelung și dureros și mai ales inutil. Te rog, crede vârstei mele, experienței mele și mai ales informației mele uriașe.”

În intenție, prozatorul vizează aici mecanismul infernal al Siguranței (atotștiutoare ca toate serviciile secrete, de oriunde și de oricând, în comparație cu care forțele oculte pot părea inofensive), dar cititorul cât de cât avizat, are, în plus, ocazia să remarce cu plăcută surprindere abilitatea cu care scriitorul folosește procedeele predilecte ale fantasticului-grotesc de tip caragialian, în primul rând, dar și bulgakovian sau gogolian (recunoaștem aceeași artă a întreținerii echivocului, același gen de oscilație între banalitatea prozaică a realului cotidian și intruziunea unor forțe supranaturale). De fapt, unul dintre atuurile incontestabile ale prozei lui Paul Georgescu se vede limpede de pe acum: capacitatea de a-și juca, mai totdeauna, cartea la limită, acolo unde se situează locul geometric al realismului, grotescului și fantasticului. În secvența discutată mai devreme, de pildă, insistența asupra felului în care ciudatul vizitator își punctează replicile cu hohote de râs („subțirel și rece”) este, fără doar și poate, un mod de a întreține ambiguitatea, făcând aluzie la natura demonică a musafirului.

Mai sunt, desigur, și alte pasaje ce ar putea fi citate ca argumente în sprijinul acestei afirmații. Unul dintre cele mai savuroase este acela în care vizitatorul se laudă cu imensa lui putere, cu capacitatea de a prevedea viitorul („Cunosc trecutul și în mare măsură pot prevede viitorul… Îl pot influența. Știu totul despre nenumărați oameni care nu mă știu […] Totuși, oamenii bănuiesc că exist, știu că trebuie să exist și, deși nu mă cunosc, mă urăsc. Sunt proști…Puterea mea e foarte mare, cei ce țin discursuri și-și publică pozele în ziare mă ascultă și dacă unul nu e obedient sau mă plictisește…îl …curăț. Și râde iar, subțirel și rece.”)

Asistăm, parcă, la o savuroasă pastișă a scenelor din proza fantastică a lui I.L. Caragiale, în care diavolul ajunge să joace un rol echivoc, ispitindu-și „victima” să se lase antrenată, peste voința sa, în jocuri ale hazardului a căror miză e propria existență. Suntem prinși în intervalul acelei ezitări pe care Tzvetan Todorov o socotea emblematică pentru categoria fantasticului:

„Ori diavolul este o iluzie, o ființă imaginară; ori există într-adevăr aidoma tuturor celorlalte ființe vii, numai că el nu poate fi întâlnit decât foarte rar”.

Chiar modul în care dispare musafirul nepoftit – pe nepusă masă, așa cum a și apărut, ne îndreaptă către această încheiere. Concluzia e una singură și Matei Poenaru o enunță răspicat în final:

„Nu se poate ajunge în Paradis fără să fi trecut prin infern. E cu neputință”.

Viziunea paradisiacă de la începutul zilei (și al cărții) își vădește inconsistența. Chiar dacă perspectiva asupra răului rămâne una ludic-umoristică, finalul face loc reflecției grave și sceptice. Singura realitate accesibilă este aceea a comprominsului, cu lumini și umbre, cu suișuri și coborâșuri, ezitări și avânturi, pare să ne spună acest final deschis. Fericirea rămâne mereu o aspirație, o plăsmuire inconsistentă a „hazardului chinestezic”. Sau, în cuvintele lui Matei Poenaru din final, „un vis prematur”.

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Surprinzătoare și stranie, proza lui Florin Spătaru trimite cu gândul la formula povestirilor cu final neașteptat. Anumite imagini poetice se imprimă în memoria cititorului, urmărindu-l multă vreme după lectură.

Catrinel POPA

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Nu voi mai vedea lumea niciodată de Ahmet Altan, Ed. Pandora M, col. Anansi, 2020

Carte recomandată de Radu PARASCHIVESCU

CĂRȚI NOI

Humanitas, 2021

Ed. Spandugino, 2021

ART, 2020

Inocență, rasism, poveste original narată.

Amazon

Casa de Pariuri Literare, 2021

VIAȚA LITERARĂ

Adi G Secară, lansare de carte la ICR Istanbul

Semnează

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro