OPTm
nr. 74

Insula răzvrătiților

În anul 1789, secundul Fletcher Christian a condus 18 marinari în revolta de pe nava britanică Bounty. Au lăsat într-o barcă, la mila valurilor, pe căpitanul William Bligh, cu ofițerii lui credincioși, au luat cu ei șase bărbați și douăsprezece femei din Tahiti și au căutat timp de două luni un loc izolat, departe de rutele corăbiilor.

Pe tema revoltei de pe Bounty au curs litri de cerneală și kilometri întregi de peliculă. Mai puține s-au spus despre soarta răzvrătiților supraviețuitori, cum au populat cel mai mic arhipelag din lume, cu o suprafață locuibilă totală de 5 km2.

În final, s-au hotărât asupra unei insulițe vulcanice din Pacificul de Sud, pe care polinezienii o locuiseră până în secolul al XV-lea, iar exploratorul portughez Pedro de Queirós o descoperise în ianuarie 1606. Insula Pitcairn a fost numită după Robert Pitcairn, un cadet al navei britanice Swallow , în 1767. Deși arhipelagul cuprinde patru insule, doar cea care i-a dat numele este locuibilă, celelalte fiind mici atoli de coral.

Era așezarea ideală: singuratică, pustie, fertilă și caldă, înconjurată de stânci, formând o fortăreață naturală, inaccesibilă. Și-au clădit satul deasupra stâncilor. S-au stabilit acolo, punând nava pe uscat. Au luat de pe ea tot ce putea fi folosit, apoi au ars-o, ca nimeni să nu poată face legătura între locuitorii pașnici ai insulei și răzvrătiții de pe Bounty , care se presupunea că ar fi pierit într-o furtună, în mijlocul oceanului.

Descendenții lor locuiesc încă pe insulă. Arhipelagul Pitcairn, cu o populație totală de 50 de locuitori la recensământul din 2018, are capitala cea mai mică din lume, Adamstown. În prezent, sediul administrativ al guvernului acestui teritoriu britanic este în Auckland, Noua Zeelandă.

Comunitatea ar fi înflorit, pe baza agriculturii și a pescuitului, dacă nu ar fi fost atâta violență, ducând la noi revolte și crime. Unii marinari îi considerau pe tahitieni sclavi. Nu le dăduseră pâmânt în proprietate, păstrându-l pentru albi, și îi forțau să muncească pentru ei. Răzvrătiții și-au luat fiecare câte o soție, iar celor șase bărbați tahitieni le rămăseseră trei femei, pentru care să se bată.

Violențele au început după moartea soției unuia dintre marinari, în septembrie 1793. Tahitienii s-au răsculat, omorând prin surprindere cinci englezi, inclusiv pe Fletcher Christian. Supraviețuitorii s-au refugiat în pădure și, cu ajutorul femeilor, s-au răzbunat pe tahitieni.

În 1794, dintre coloniști rămăseseră numai Ned Young, John Adams (cunoscut și sub numele de Alexander Smith), Matthew Quintal și William McCoy, având în gospodăriile lor zece femei și copii. Femeile, nemulțumite, au încercat să părăsească insula pe o plută construită pe ascuns. Au fost prinse, pluta fiind distrusă. Ele au ripostat cu armele, în încercarea de a-și impune autoritatea și a pune capăt abuzurilor. După negocieri tensionate, s-au împăcat. John Adams și Ned Young și-au asumat conducerea comunității, muncind pământul, împreună cu femeile și copiii.

Pe fondul alcoolismului, William McCoy s-a sinucis în 1798, iar Matthew Quintal a fost lichidat de cei doi lideri, după ce, într-o criză de nebunie, amenințase că îi omoară pe toți.

În anul 1800, după ce Ned Young s-a stins, într-un atac de astm, fostul gabier de pe Bounty, John Adams, a rămas lider peste zece femei tahitiene și douăzeci și trei de copii. S-a dovedit un conducător capabil, blând, cinstit și religios. Cu ajutorul lui, așezarea, care a ajuns să-i poarte numele, s-a dezvoltat, îmbinând aspecte din cultura tahitiană cu cea englezească.

Colonia a fost descoperită, în anul 1808, de către un căpitan de balenieră american, Mayhew Folger. Nava Topaz căuta insule nelocuite, care nu mai fuseseră vizitate de vânătorii de balene și piei de focă, sperând să dea lovitura.

Spre surpriza sa, a văzut fum ridicându-se de pe Insula Pitcairn. Când a ancorat, a fost întâmpinat de trei tineri într-o canoe. Aceștia aveau trăsături polineziene, dar vorbeau o limbă engleză neaoșă, declarându-se englezi, după tată. Auzind că vizitatorul era american, îl întrebaseră, mirați, dacă America era în Anglia sau în Irlanda. Unul dintre ei a fost curios dacă îl cunoștea pe căpitanul Bligh. Toți oamenii mării auziseră despre revolta de pe Bounty , însă nimeni nu știa ce se întâmplase cu răzvrătiții. Căpitanul Folger a înțeles că tocmai îi descoperise.

Nava Topaz a petrecut zece ore pe insulă. Căpitanul a fost invitat la masă de tatăl băieților, Alexander Smith. Acesta i-a mărturisit că era ultimul supraviețuitor al răzvrătiților de pe Bounty, oferindu-i, la despărțire, busola și cronometrul maritim al navei scufundate. La rândul său, căpitanul i-a povestit despre schimbările importante din Europa din ultimele două decenii: despre Revoluția Franceză și ascensiunea lui Napoleon. Bătrânul s-a ridicat, aruncându-și pălăria în aer de entuziasm când a auzit despre victoria britanică de la Trafalgar.

Deși căpitanul american a scris un raport către Marina Britanică în același an, publicat în 1810 în revista britanică Quarterly Review, amiralitatea, preocupată de războiul cu Franța, nu a dat importanță informației.

La 17 septembrie 1814, navele britanice de război Briton și Tagus au redescoperit așezarea, din întâmplare. Ofițerii au fost fermecați de simplitatea și de pietatea locuitorilor. Căpitanii navelor au făcut toate formalitățile pentru a-i reabilita pe răzvrătiți, reușind să obțină decretul regal de grațiere.

De atunci, navele care treceau dinspre India sau Australia spre America de Sud sau Anglia, via Capul Horn au început să viziteze Insula Pitcairn, oferind coloniștilor Biblii, cărți de rugăciuni, manuale de școală primară și unelte pentru gospodărie și agricultură. Viața acestora a devenit mai europeană în ceea ce privește casele și îmbrăcămintea. Douăzeci și cinci de ani de izolare totală se încheiaseră.

Marina COSTA

Scrie poezie și proză scurtă, dar s-a făcut cunoscută mai ales prin monografii istorice și romane de aventuri, între care amintim Pribegii mărilor (2016), Echipajul (2018), Soarta mercenarului și alte destine (2019) etc. Premii: Premiul I, la Concursul Național de proză scurtă "Nicolae Velea" (2018), Premiul special "Fănuș Neagu" (2019).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

Surprinzătoare și stranie, proza lui Florin Spătaru trimite cu gândul la formula povestirilor cu final neașteptat. Anumite imagini poetice se imprimă în memoria cititorului, urmărindu-l multă vreme după lectură.

 

Catrinel POPA

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Nu voi mai vedea lumea niciodată de Ahmet Altan, Ed. Pandora M, col. Anansi, 2020

Carte recomandată de Radu PARASCHIVESCU

 

 

CĂRȚI NOI

Humanitas, 2021

 

Ed. Spandugino, 2021

 

 

 

 

ART, 2020

 

 

Inocență, rasism, poveste original narată.

Amazon

 

Casa de Pariuri Literare, 2021

 

 

 

 

VIAȚA LITERARĂ

 

 

Adi G Secară, lansare de carte la ICR Istanbul

 

 

 

Semnează

 

 

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro