OPTm
nr. 74

Miere de canabis

Veneam de la morgă și mă dureau mâinile. Liftul urca încet, cu un huruit familiar. Etajul șase, garsoniera de pe stânga, Nerva Traian. Balconul mic dădea spre Emil Gîrleanu, spre intersecția puțin câș și spre un pâlc de copaci. Vântul îi pieptăna încet, frunzele păreau valurile mării molcome, gigantice, ispititoare. Fiecare copac avea o nuanță diferită de verde, de la cel închis al arțarului, până la vernilul arbustului exotic crescut lângă mesteacăn. Voiam să am ochii suficient de ageri încât să urmăresc sub lumina felinarului cum o furnică urca printre crevasele scoarței de mesteacăn și stătea nehotărâtă în fața unui drum nou, mișca antenele spre un buric negricios, trecea peste el, revenea, încerca să desprindă o bucată de rășină și apoi pleca mai departe. Natura și mersul ei imperturbabil mă calmează. La balconul de la etajul cinci de la blocul din față, un bec aprins brusc, o tipă singură se plimba prin sufragerie și se dezbrăca rapid. Bluza albă de satin, fusta de piele neagră, sutienul alb, ciorapii gri-închis, pantofii roșii cu toc. Își masa ușor gambele și își pipăia urmele pe care pantofii le lăsaseră pe sub glezne. Degetul mic de la mîna stângă parcurgea piciorul și scotea tanga infimă. Aruncați pe canapea, chiloții păreau o molie imensă. Ridicată în picioare, tipa vorbea la telefon și se plimba prin cameră. Își admira fundul în oglinda din hol, se oprea un pic și își ștergea un pic de rimel, râdea, bârfea cu entuziasm, iar râdea și apoi se lăsa satisfăcută în fotoliul de piele. Pielea albă contrasta cu ciocolatiul închis al fotoliului. Picioarele întinse pe măsuța din față stăteau drepte și pentru câteva momente stătea nemișcată ca o statuie. Credeam că poate medita sau fuma încet, la fel ca mine, dar nu. Fața ei luminată de telefon și degetul mare dând scroll indicau adevărul: Facebook. Coboram cu privirea spre sânii ei relaxați, cu areola stacojie palpitând liniștit. Abdomenul era plat, dar fără formele ferme ale mușchilor ieșind la suprafață, șoldurile erau apetisante. Sub buric pielea era puțin cenușie și doar o linie strâmtă de păr pubian cobora între coapse. Un fel de i lung. Simțeam cum o căldură mă invadează, cum urcă lin peste pielea mea uitată ca un șarpe lung spre o pasăre nevinovată. Numai că tipa era obosită. Am rămas singur la ora două noaptea, cu o țigară stinsă între degete. Nu chiar singur, un câine șchiop alerga prin spatele mașinilor parcate și lătra anemic. Patul era rece.

A doua zi, mergeam spre Universitar cu gândul la letargia corpului. În mare, mișcările erau constante și banale, previzibile, linii care se stingeau încet. Doar creierul și anumite zone animau situația, dar și astea păreau șterse, repetitive, inutile. Categorii întregi de oameni făceau aceleași lucruri. Stăteau serioși la metrou, se agitau în trafic, emiteau cuvinte pocite, inflamate, pocneau de nervi și apoi sângele nu mai asculta de căile cunoscute, inunda văi nepotrivite și moartea arăta cum ritmul banal intervine și post-mortem. Ajungeau la mine pe masă, mă uitam la pielea lor pe care o tăiam ca un croitor și căutam. Mirosurile grele îmi aduceau mereu aminte de călătoriile cu metroul înghesuit între grași transpirați.

Tranșat, omul părea un porc debil. Nici nu fusese cine știe ce în viață: țigări, o burtă imensă, o inimă umflată și un creier prea puțin folosit. Mă uitam în ochii lui opriți de accident. Pleoapa părea de cauciuc și revenea după ce o împingeam, la locul ei. Le făceam poze nătânge și colecționam într-un album toate aceste perechi. Uneori, lipsea unul sau era prea distrus pentru a mai putea fi numit ochi. Nu conta. Nu-mi puneam întrebări legate de această activitate, devenise un reflex.

După trei nopți de absență, intra din nou în apartament într-o rochie cu dungi roșii. Nu era singură. O însoțea o prietenă blondă, creață, foarte gălăgioasă. Râdeau și se înghionteau ca să ajungă la baie. Vorbeau pe canapea, lăsaseră pantofii prin sufragerie și beau din nou. Creața dormea deja după primul pahar, iar ea butona telefonul. Ținea paharul în mâna stângă și se uita la felul contorsionat în care dormea prietena ei. Mâna ei cobora ușor pe lungul piciorului drept cu ciorap cu tot. O dungă lăbărțată traversa ciorapul. Rochia pica și ea la fel de gingaș. Liniile corpului ei alb mă fascinau. Timpul curgea ca o lingură de miere polifloră scursă peste buza borcanului. Încet și dulce, dens și suav. Își mângâia talpa, mergea prin sufragerie în pași de dans, era puțin amețită. Adusese o pătură pentru prietena ei și se strângea singură în brațe pe fotoliul de piele. Umerii ei fini luminau noaptea.

Țigara stinsă îmi aducea aminte de gustul amar de pe limbă. Patul de la etajul de sus scârțâia înfundat. În liniștea nopții îi auzeam pe vecinii de deasupra, care aveau trei copii mici, încercând să se fută fără să atragă atenția. Tot într-o ceartă șoptită a eșuat și tentativa din noaptea asta. Aveam un caiet în care notam de câte ori încerca soțul. Trecusem de o sută.

Orașul era un corp uman, iar noi eram sângele. Rapid pe alocuri, adormit în cheaguri prin centru, mereu pompând mișcare. Până când ceasul se oprea. Bunicul meu avea un ceasornic stricat, care nu mergea cum trebuie, dar nici nu se oprea de tot. Suna la ore anapoda și avea un ticăit ciudat. Cam așa funcționam și eu.

Fără viață, corpul era cauciucat. Îl atingeai, îl tranșai, îl busculai și nu simțea nimic. Nu somn, ci plictiseală emana corpul ei. Plictiseală injectată în vene de un accident vascular. Era frumoasă ca atunci când o vedeam de la balcon, dar acum nu mai exista nici o surpriză. Inevitabilul găsise calea către gura fin șlefuită. Mă ajutase să înțeleg că eram înțepenit în timp, rigid, rece. Parfumul trupului ei alb mă întrista. Avea o aluniță deasupra sânului drept. Un punct ce indica un sfârșit. Scalpelul intra ca în unt în pielea moale și călâie.

Florin SPĂTARU

Florin Spătaru (n. 1983) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A câștigat concursuri literare în Franța și a fost publicat în Nouvelle Quinzaine littéraire din Paris. A publicat în revistele Argos, Dilema Veche și în Revista de povestiri.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

 

Surprinzătoare și stranie, proza lui Florin Spătaru trimite cu gândul la formula povestirilor cu final neașteptat. Anumite imagini poetice se imprimă în memoria cititorului, urmărindu-l multă vreme după lectură.

 

Catrinel POPA

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Nu voi mai vedea lumea niciodată de Ahmet Altan, Ed. Pandora M, col. Anansi, 2020

Carte recomandată de Radu PARASCHIVESCU

 

 

CĂRȚI NOI

Humanitas, 2021

 

Ed. Spandugino, 2021

 

 

 

 

ART, 2020

 

 

Inocență, rasism, poveste original narată.

Amazon

 

Casa de Pariuri Literare, 2021

 

 

 

 

VIAȚA LITERARĂ

 

 

Adi G Secară, lansare de carte la ICR Istanbul

 

 

 

Semnează

 

 

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro