Opt biserici din București

Călătorii străini care au poposit în București începând cu secolul al XVIII-lea și-au manifestat în repetate rânduri uimirea față de numărul mare de biserici, despre care unii spuneau că ar întrece zilele anului. În timp, unele au dispărut, altele și-au modificat înfățișarea, celor existente li s-au adăugat edificii noi, în stiluri arhitecturale diferite. Am ales să deschid poarta către opt dintre ele, înălțate în răstimpul ultimelor domnii pământene și de-a lungul veacului fanariot, zăbovind asupra câte unui detaliu, din care se hrănește memoria mea afectivă.

Alb-albastru pe Podul Mogoșoaiei: Biserica Albă

Deși nu duce lipsă de hramuri, deci ar putea fi denumită după sfinții protectori (Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Haralambie, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul), toată lumea o cunoaște drept biserica albă.

Ctitorită în veacul al XVIII-lea pe Podul Mogoșoaiei, în mahalaua care avea să împrumute numele ctitorului ei, Popa Dârvaș, construcția rămâne până astăzi surprinzătoare, după cum remarca și G. Călinescu în Cronicile optimistului, „prin albul ei imaculat, de biserică rurală în inima unui oraș mare”.

Indiferent de ora la care te plimbi pe Calea Victoriei, încercând să descoperi rafinata locuință a lui Leonida Pascalopol, situată în Enigma Otiliei chiar în vecinătatea lăcașului de cult, albeața lui te atrage magnetic, ca promisiunea unui început. Pășind înăuntru, nici splendida catapeteasmă din lemn, nici pictura în ulei datorată lui Gheorghe Tattarescu nu mi-au reținut la fel de intens atenția, precum icoana Sfântului Nicolae, proiectată pe un fundal albastru. De regulă, noi privim chipul din icoană, de data aceasta, Sfântul mă cerceta pătrunzător, de parcă ar fi vrut să mă cunoască. Experiența din adâncul unei biserici este cântărită adesea în talerele balanței simțurilor auditiv și olfactiv. Aici însă amintirile mele au pierdut tânguirile psalmodierilor și mireasma de tămâie sau de ceară plânsă-n lumânări, rămânând aninate în jocul plutirilor alb-albastre, pe care edificiul și icoana mi le-au așezat pe retină.

Ce-ți trece cel care trece: Biserica Mănăstirii Antim

Un georgian ajuns mitropolit al Țării Românești înalță o mănăstire în inima Bucureștiului, pe locul unei mai vechi biserici de lemn, între 1713 și 1715, iar un călugăr rus, pribeag prin părțile noastre din pricina represiunilor bolșevice din anii ʻ40 ai secolului trecut, îi dăruiește o icoană (a Rugului aprins), care va deveni miezul incandescent al lăcașului de cult. Antim Ivireanul și Ivan Kulîghin sunt străinii de la care învățăm că departele e mai aproape decât credem, atunci când liantul este credința.

Cocoțată în chilia părintelui Daniil Sandu Tudor, amenajată în clopotnița mănăstirii Antim, privesc înspre silueta elegantă a bisericii și mă gândesc la sensul sintagmei lui Andrei Scrima – ce-ți trece cel care trece. Nestingherit de privirile mele, melcul de deasupra ușii de intrare, din emblema mitropolitului Antim, își continuă urcușul în piatra albă, de sub pisanie, iar mozaicurile care împodobesc pridvorul recompun, la altă scară, icoana Sfinților Alexie, Nicolae, Antim și Agata, pictată chiar de ctitorul ansamblului monastic.

Apocalipsa din pridvor: Biserica Kretzulescu

A fost o vreme când, intrând în pridvorul bisericii Kretzulescu, înălțate între 1720 și 1722 de Iordache Kretzulescu și de soția sa, Safta, nu reușeai să distingi mare lucru, căci frescele erau înnegrite de timp, de intemperii și de fumul lumânărilor. Astăzi însă scenele ți se înșiruie sub priviri, rescriind vizual povești cuprinse în misterioasa carte a Apocalipsei. Printre ele, este una care înfățișează cataclismele ce se vor abate asupra omenirii în momentul celei de-a doua veniri a lui Hristos pe pământ. Sunt rupte pecețile și, unul câte unul, agenții distrugerii intră în scenă, cu un întreg arsenal de instrumente și culori, menite să stârnească controverse teologice în privința semnificației lor. Postura ecvestră a actanților prevestește rolul lor nefast, semnificația funerară a calului activându-se în acest context.

Însemnele călăreților facilitează decodarea simbolică: înarmat cu o sabie, Războiul galopează pe un cal roșu (semn al sângelui vărsat); Foametea, cu balanța destinată cântăririi alimentelor cu prețuri prohibitive, este purtată de un armăsar negru, în timp ce Moartea se avântă pe unul a cărui culoare oscilează (în frescele de acest fel) între galben-cenușiu, vânăt sau șarg.

Pe ce bidiviu ar galopa Boala, dacă ar fi să o adăugăm și pe ea astăzi, sub teroarea pandemiei, șirului de calamități amintite de Apocalipsă?

Orașul crucii la București: Biserica Stavropoleos

În veacul al XVIII-lea, Bucureștiul îi găzduia pe călători în hanuri, care, pe măsură ce câștigurile de pe urma oaspeților sau a negoțului creșteau, includeau între construcțiile lor și un lăcaș de închinare. Așa s-a întâmplat, de pildă, în cazul Hanului lui Șerban Vodă, înălțat pe cheltuiala domnitorului Șerban Cantacuzino, care a adăugat în secolul al XVIII-lea, pe când intrase în proprietatea mănăstirii Cotroceni, o biserică de mir.

Un grec originar din Epir, arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, ridică în interiorul hanului său de pe terenurile cumpărate de la jupâneasa Despa, o biserică și o mănăstire, pe care le susține financiar din veniturile afacerii. Ales mitropolit al Stavropolei (localitate care, prin creștinare, se dezbracă de numele antic, Aphrodisias, și primește în sonoritatea denumirii din veacul al VII-lea, imaginea crucii), starețul Ioanichie lasă bucureștenilor nu doar o bijuterie arhitecturală, ci și numele vechiului scaun mitropolitan pe care îl ocupase.

În anii ʻ90, când am descoperit bisericuța într-o plimbare la pas prin centrul vechi al orașului, primul detaliu care m-a cucerit a fost încleștarea dintre Samson și leu, din ancadramentul de piatră al pridvorului. Deși ulterior am descoperit frescele din interior, cu impunătorul tablou votiv al familiei domnitorului Nicolae Mavrocordat, decorațiile de piatră, bogat sculptate, ale ferestrelor și ușii de intrare, ghirlandele de flori ale coloanelor care susțin pridvorul și arabescurile sofisticat pictate, gândul mi-a rămas la lupta dintre Samson și leu. Simbolic, ea a marcat în mintea mea înfruntarea dintre timpul pe care speram că l-am lăsat în urmă în decembrie 1989 și cel în care pășeam atunci, la începutul anilor ʻ90, cu teamă și speranță.

Înțelepciunea cea veche: Sibilele (Biserica cu sfinți)

Tot din vremea celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat în Țara Românească, datează și edificiul cultic pe care bucureștenii îl cunosc sub denumirea stranie de biserica cu sfinți. Oare nu toate bisericile sunt cu sfinți? Pictura interioară deapănă poveștile lor, le păstrează chipurile și imaginea suferințelor primite pentru a-L urma pe Hristos, după un program destul de riguros conceput și menționat în erminii.

Ridicată peste o biserică mai veche, din lemn, ctitorită de popa Hierea (Fierea), în preajma anului 1680, și închinată Mitropoliei înainte de a trece la cele veșnice, actuala construcție, terminată în 1728, i se datorează mitropolitului Daniil. Pictura exterioară este „vinovată” pentru eticheta neobișnuită rezervată lăcașului. Filosofii și sibilele reprezentate în casetele din registrul superior nu făceau parte dintre personajele cu care credincioșii erau obișnuiți în decorația religioasă, de aceea i-au asimilat rapid cetei sfinților. Prezența lor acolo sublinia însă relația dintre înțelepciunea lumii antice și cea a lumii noi, creștine, mărturisind despre profețiile care anunțau venirea lui Hristos. Din cele 10 sibile figurate inițial, deslușim astăzi cu ușurință doar trăsăturile Sibilei Persica, urmă a unei gândiri care îi includea în spațiul sacru și pe cei ce nu făcuseră parte din biserică, dar îi prevestiseră apariția. În rochia ei cărămizie, cu vălul fluturându-i peste creștetul capului, Sibila pare o întruchipare ce amintește deopotrivă de zâne, iele sau de alte făpturi înaripate din imaginarul popular, dar și de Maica Domnului, cu al său amplu acoperământ.

Cu ce ochi le-o fi admirat Anton Pann pe sibile, ce dialoguri de taină va fi purtat cu filosofii pictați la înălțime, pe vremea când era cântăreț în strana acestei biserici?

Hora domnițelor - Biserica Mântuleasa

Despre strada Mântuleasa am citit prima dată în adolescență, în volumul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, căci casa unchiului Iorgu, moștenită de Pantazi, era amplasată acolo. Cam în aceeași perioadă, la vârsta primelor îndrăgostiri, mă preumblam pe străduțele din apropierea liceului și-am descoperit, într-o bună zi, biserica. Numele ei m-a fermecat dintru început, de aceea am încercat să aflu mai multe despre personajul feminin ascuns în spatele lui – Stanca, soția lui Mantu cupețul – cea care, împreună cu Maria, sora negustorului, a plătit pentru finalizarea și pictarea lăcașului (început în 1732, când încă soțul ei era în viață). Preotul Bratu și Iane zugravul au împodobit cu fresce edificiul purtând hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, care, la data construirii, se ițea printre livezile de pe o uliță cu doar câteva case de meșteșugari, negustori și boiernași, fără a anunța splendoarea care a transformat-o, din interbelic până astăzi, într-una dintre cele mai cunoscute străzi ale orașului și ale literaturii noastre.

Printre scenele din pridvorul bisericii (care e fastuos împodobit, dacă aș aminti numai imaginile atâtor animale reale și imaginare), una mă invită și acum la visare: o horă a unor tinere, înveșmântate în rochii lungi, vărgate, încinse cu brâuri late sau cu cingători brodate, așezate cu dibăcie pentru a le marca taliile fine. Șirurile de perle și cocurile purtate cu mândrie se adaugă veșmintelor, pentru a sublinia apartenența la elitele sociale ale epocii. În imediata lor proximitate, muzicanții timpului evocă subtil, prin intermediul instrumentelor folosite, ritmurile săltărețe ale dansului. Istoricii de artă interpretează această secvență drept o ilustrare a Psalmului 149 („Să laude numele Lui în horă; în timpane și în psaltire să-i cânte Lui”), dar sub privirile mele imaginea reflectă pașii de dans ai unor domnițe, care râd și joacă, tinere și cu siguranță îndrăgostite, frământând pământul în ritmurile inimilor și ale melodiilor intonate.

O întreagă lume în Râul de Foc: Biserica Sfântul Elefterie Vechi

Mincinosul, tâlharul, fățarnicul, hoțul, vicleanul, ereticul, ucigașa de prunci, trădătorul, leneșul, nepocăitul, desfrânata și desfrânatul și mulți alții cufundați în Râul de foc, fără a mai fi explicit numiți, sau chinuiți de diavoli în afara lui compun o întreagă lume, așezată în pridvorul bisericuței Sfântul Elefterie (astăzi Vechi, pentru a se deosebi de ctitoria cu același hram, din secolul XX). În veacul al XVIII-lea, când a fost zidită (pe cheltuiala lui Maxim cupețul, care și-a încredințat prin testament o parte din avere mitropolitului Țării Românești în acest scop), se afla pe „o mică insulă cuprinsă în șerpuiturile Dâmboviței” (Iosif Sulzer), înconjurată de o vegetație abundentă, în vecinătatea câtorva case. Trebuie să fi fost un loc cu o încărcătură spirituală specială, căci sunt relatări care pomenesc drumurile bucureștenilor pentru a-și încredința rugăciunile icoanelor făcătoare de minuni din biserica dedicată Sfinților Gheorghe și Elefterie. Cu siguranță imaginile Raiul și Iadului, despărțite doar de ușa de intrare, i-au făcut și pe ei să frisoneze.

Căutând prin arhive, am descoperit mai multe fotografii de Willy Pragher (care a și locuit în apropiere, pe actuala stradă Dr. Lister din Cotroceni), în anii ʻ40 ai secolului trecut. Din câte mi-am putut da seama, magnetismul frescelor nu l-a ocolit nici pe el, dar a ales să imortalizeze mai ales partea dătătoare de speranță a scenelor. Aceluiași cunoscut fotograf îi datorăm și încremenirea în bucuria Învierii: chipurile senine ale celor ce primesc lumina din mâinile preotului în noaptea Paștelui din anul 1942 se profilează pe același zid al pridvorului, alungând orice spaimă de judecată.

Timpul legendelor: Biserica lui Bucur

Legendele funcționează pentru un spațiu anume, precum ferecăturile de argint sau de aur ale sfinților dintr-o icoană: îl înnobilează, sporindu-i seducția, dar și misterul, pentru că poveștile tăinuiesc adesea la fel de mult pe cât dezvăluie. Pentru ca un loc să devină așezare, el are nevoie de un erou întemeietor și, câteodată, de un ritual al descălecatului.

În privința Bucureștilor, legendele găsesc diverse explicații pentru denumirea așezării situate la intersecția mai multor drumuri comerciale, în funcție de etnia care le acreditează, ca o dovadă că locul a fost colorat multietnic și multiconfesional. Românii însă fac abstracție de poveștile armene ale lui Hapet Boukor, originar din Varna (zice-se), care ar fi întemeiat Boukor-Aské, adică orașul lui Boukor, sau îl ignoră pe Ebu-Kariș, eroul civilizator din imaginarul turc. Pentru ei, ciobanul Bucur este figura începutului pe aceste meleaguri. Și ca orice întemeietor creștin, el trebuie să marcheze spațiul printr-o ctitorie religioasă.

Bisericuța lui Bucur, închinată Sfinților Athanasie și Chiril al Alexandriei, situată inițial pe același deal cu mănăstirea Radu Vodă (căreia unii istorici consideră că i-ar fi servit drept metoc), a primit cele mai diverse datări, tocmai pentru că se leagă de chipul eroului întemeietor, imposibil de fixat într-o epocă.

În orice caz, forma edificiului actual ne îndeamnă să-l plasăm între celelalte biserici din veacul al XVIII-lea, fără a exclude posibilitatea de a fi fost înălțat peste un altul mai vechi, așa cum se întâmpla adesea în privința ctitoriilor religioase. Dincolo de frumusețea tainică a bisericuței înveșmântate în alb, precum o mireasă, atât la exterior, cât și înăuntru, sau de colecția de icoane care ritmează privirile într-un spațiu altfel atras doar de stâlpii de lemn, de jilțuri și de iconostas, m-a cucerit imediat situarea ei în vârful unei movilițe de pământ. Urcând treptele către pridvor ai sentimentul că ți se oferă răgazul de a evada din vremea ta și de a deschide nu ochii, ci privirea (după sugestia lui Nichita Stănescu) către alt timp, cu toate neajunsurile și podoabele lui.

Fotografii de Cristina Bogdan

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

NOUA LITERATURĂ

Angelica STAN scrie o proză matură, elaborată compozițional, cu grijă pentru logica narațiunii. Stilul așezat și exersat o plasează între autorii preocupați de echilibru și mai puțin de experimente. Textul de față oferă o poveste închegată și portrete scrise cu plăcerea observației.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Spandugino

Recomandată de Cristina BOGDAN

Cătălin D. CONSTANTIN: Piețe din Transilvania

Un proiect ICR Brussels

CĂRȚI

ALDULESCU: Cea mai veche și cea mai nouă ediție

Hyperliteratura

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

Dan SOCIU - Un premiu bine-meritat pentru volumul Uau (Polirom, 2019), decernat de revista Observator Cultural.

În întunericul holului
în lumina frigiderului
sunt o absență străveche
un demon bătrân

Dan SOCIU

Reeditare, 2020, Corint

În nr.-ul acesta semnează

„Generic vorbind, a te manifesta este o condiție a existenței viului, este o dorință a individului de a se afirma, ce nu poate fi evitată. Lucrările aparțin inițial intimității autorului. Acest proces odată realizat, nu rezistă mult în singurătate, el trebuie perceput și de alții cu întâmpinări polemice, analize, contraziceri, argumentări. Expunându-te, intri în comentariul lumii, mai adaugi o opinie la diversitatea gândirii. În formula actuală, am ales să-l invit pe fiul meu, Andrei, mi-a fost mai ușor să hotărăsc, cunoscându-i poziția față de realitate și felul cum gândește.

Ceea ce este în aparență real întinde capcane. Rolul artistului este să arate ce nu se vede.”

Florin CIUBOTARU

ADVERBE - expoziție semnată de Florin și Andrei Ciubotaru

Spandugino

ȘCOLI

BookLand renovează școli din mediul rural

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro