Decantare 

aveam un nume, dar mi-au dat altul.

ei spun că nicio amintire nu se pierde,

totul se comprimă:

sunt într-un tramvai, iar vatmanul schimbă macazul iar și iar.

în acea dimineață,

l-am recunoscut pe băiatul vecinei ridicat de narcotraficanți,

l-au împins într-o dubă și BUM! 

Corpul meu a devenit un lichid vâscos care se prelungea pe asfalt

Glonțul se topea în interior cu toată otrava lui  

am închis ochii și am mers mai departe.

pleoapa se închide și tace.

totul devine ușor,

uităm:

cicatricea se suprapune peste frică

Santa Muerte veghează alarmele clădirilor și șansa de a vorbi,

cuțitele străbat cutiile de carton la antrenamente.

(...)

cobor scările în Tihuana 

după ce noaptea trecută, în vis, o mulțime de ciori străbătuseră cerul:

semn că se schimbă vremea

și ordinea 

amintirilor.

Biografie pentru un altfel de dicționar

Am ajuns în București într-o noapte de toamnă,

pe vremea când toamna schimba în noi starea de spirit odată cu trecerea orelor.

aveam vreo 13 ani, mă angajasem la un unchi din partea tatălui, 

un croitor care primea comenzi tocmai de la Paris.

dormeam în atelierul lui și deschideam magazinul la prima oră.

într-o noapte, un hoț era cât pe ce să mă omoare,

am fugit așa de departe încât am ajuns

să mă îndrăgostesc. era prima dată și

mama primului meu copil.

am plecat să muncesc în Libia, apoi în Egipt, am văzut piramidele.

într-o noapte, am primit un telefon în camera de hotel.

m-am întors în țară și mi-am îngropat soția care murise în accident de mașină. 

am continuat să alerg până când am găsit-o pe mama celorlalți doi copii.

a trecut o vreme, a trecut un timp. a doua soție a murit de cancer.

am trei copii orfani pe lume...

alarmele sunt oprite acum,

dorm un somn adânc,

un limax se urcă pe cana mea de cafea

în timp ce scad în vis anii de la zidirea lumii.

seara, aleg grâul de neghină

și mă gândesc mai mult la cei morți decât al vii.

looping   

problemele de respirație nu le-am rezolvat 

cu sfaturile călugărului budist, 

nici practicând zenul.

bunica știa să-mi maseze spatele cu blândețe,

îmi spunea să respir ușor să suflu în jarul care se stingea: 

e focul tău, ai grijă de el!

când a murit, ne-am mutat la bloc

simțeam loviturile bătătorului de covoare direct în plămâni,

izul de levănțică la deschiderea șifonierului,

frigul din camerele întunecate și mici

cu telefoane interceptate,

chiar și atunci când sunam la meteo să aflu starea vremii,

ne-am obișnuit

cu lumânările aprinse la ușa vreunui vecin

cu ambulanțele, tărgile, sicriele,

cu mirosul de dulceață și de vinete coapte de pe palier.

Jacomulco

calc pe pietrele de râu ca și cum cineva mi-ar desena pașii

până în camera cu pereții violet, 

aștept înserarea, scorpionul traversează în fiecare noapte încăperea gazdei, 

urcă pe tavan,

înțepătura lui umflă pielea, 

te lasă orb pentru un timp.

noaptea, grădinile se umplu de păpuși abandonate,

iar circuitul amintirilor rămâne deschis.

dimineața mijește în ochii cailor care merg în cerc,

rotind crivacul în cealaltă parte a lumii

până când moartea ne va despărți.

legături

traversez lanurile albastre, lanurile gri

bumbacul îmi înfășoară corpul,

crește pe sub piele

corpul e tot una cu ceea ce nu se vede.

timpul se măsoară în curgerea leneșă din camerele liniștite

ale unui șaman mexican.

Axkannikanka, îmi zice.

corpul meu nu este pregătit pentru etuve,

nici pentru porțiile mici de dragoste,  

gucamaya îmi arată drumul spre casă,

iar copilul care mă ia de mână

și-mi lasă urme pe corp

să nu se rătăcească

va colora, probabil, întinderea.

 

în partea cealaltă a lumii,

soarele încălzește pielea

mamei mele vitrege

pentru care timpul nu mai are niciun sens.

Întoarcerile    

ceea ce simt va rămâne aici, în Xalapa,

ochii noștri vor deschide pentru ultima oară

cempoalxochitl, floarea celor o sută de petale,

mai târziu, oamenii vor agăța la intrare o fotografie a Fecioarei din Guadalupe.

dau drumul la fir, mai lung, mai lung

pentru a coborî mai departe,

în inima tatălui meu căruia îi scriu scrisori

care-i fac inima țăndări, bucăți mici de lumină

din care se hrănește moartea sa.

mă legitimez:

port săgețile bine înfipte în inimă,

nu pot mângâia fără să rănesc,

am machiajul perfect și tristețea împărtășită.

ridic sute de cărămizi pe zi fără să dărâm nimic, niciodată.

nu mă lăsa, te rog, să adorm, până nu ating granița.

mersul pe loc

în copilărie am primit adidașii unei fetițe care murise,

doar să pot merge mai departe.

nu e bine să stai mult într-un loc, spunea mama,

avioanele mele de jucărie urmăreau avioanele de luptă

pe harta pe care o desenam pentru ora de istorie. 

pe o aripă avionului, am desenat cândva o broască țestoasă,

dintr-acele pe care se sprijină pământul:

peste 10 ani am scris pe carapacea ei I love you

peste alți 5, fuck the system, 

iar mai târziu nu mai știu ce s-a întâmplat 

pentru că a trebuit să merg mai departe 

cu jumătatea mea,

care nu este decât umbra pe care o mângâi pe cap cu tandrețe.