Un călător de profesie

Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când ne-am intersectat pentru prima dată, părul negru cârlionțat îi flutura pe umeri și surâsul timid rar înflorea înspre râs. Între timp, obrazul s-a acoperit cu o barbă lungă, monahală, și doar privirea a rămas aceeași, ca un bisturiu ce sfredelește înlăuntrul tainei celui asupra căruia zăbovește.

Pe Constantin Cioc l-am întâlnit adesea prin muzee, uitând timpul în fața câte unui tablou, la vernisaje, ca un copil ascunzându-se de oamenii mari, pentru a se putea bucura în liniște de obiectele expuse, prin librării, hălăduind mereu cu o geantă de piele de umăr, urcând cu pas măsurat treptele bisericii Sfântul Ilie Gorgani din București sau coborând în adâncurile de catacombă ale catedralei Saint-Sulpice din Paris.

L-am descoperit printre fețele curioase ale studenților sau ale elevilor lui (de toate vârstele), explicând răbdător cum se construiește portretul, de ce sunt importante umbrele și cât de mult contează să privești îndelung desenele și picturile maeștrilor, pentru a-ți forma ochiul (dar și mâna). Deși ne-am văzut în multe locuri, l-am cunoscut într-unul singur: în atelierul lui din strada Elie Radu, nr. 1.

În cămăruța cu ferestrele filtrând lumina dinspre malurile Dâmboviței, i-am deschis la întâmplare jurnalul și-am citit următoarele rânduri: „Îmi bate lumina în timpane și sunt foarte fericit. Pictez. Doamne, ce bine e să ai un rost pe lumea asta!” Printre obiectele de lemn și de ceramică, recuperate parcă dintr-un interior țărănesc de-acum un veac, printre sticle și borcane cu prafuri și culori, pensule, desene în cărbune, fotografii, tablouri în diverse stadii de lucru, am îndrăznit să-i pun câteva întrebări. Ar fi putut să nu-mi răspundă, să înceapă doar să-mi arate tăcut, așa cum făcuse și în alte ocazii, Înluminații, Peisajele apostolice, Vasele alese sau Luminândele femei. De data aceasta, ceva l-a înduplecat totuși să vorbească.

Dacă nu ai fi fost pictor, ce fel de viață ai fi îmbrățișat?

Din copilărie, am vrut să fiu un călător „profesionist”. În largul lumii. Cu mintea de acum, dacă nu aș fi pictor, aș vrea să fiu un zburător. În susul lumii.

Ce se întâmplă cu tine atunci când pictezi?

Între ceea ce văd și ceea ce fac nu e decât o distanță în timp. Între ochi și expresie e doar cumințenia mâinii. Petrec multă vreme adăstând, privind, judecând, pândind lucrarea. Oare încotro o va lua? Oare ce-mi cere? Oare ce-mi dă? Oare ce-mi spune? Ce sens are pentru mine? Și ce înțeles poate avea pentru alții?

Pictura vine dinlăuntrul meu și se așază peste vederile pe care un loc sau un altul, un gând sau un altul mi le transmit. Pictura este chemarea care mi se face cale, mi se face drum. Mă conduce. Pentru că este viziune. Iar viziunea o încerc pictând, dintr-o suflare, două.

Povestește-mi un moment de taină din viața ta.

Cândva, în copilăria mea, am avut un moment foarte important pentru mine ca om, când, foarte mic fiind, auzeam în biserică o voce care nu știam de unde vine. Practic, primul moment de mister, de taină, l-am trăit atunci, în biserică. Mi se părea că acea voce, pe care o auzeam și care umplea edificiul religios, era vocea lui Dumnezeu, fără să văd că există, de fapt, un preot care slujește. Eu n-aveam imaginea preotului care slujește, credeam că aud în biserică vocea lui Dumnezeu.

Se spune că poți (re)cunoaște un pictor după paleta lui. Ce înseamnă ea pentru tine?

Paleta pentru tablou este ca albia pentru râu. Sau precum cuvântul pentru propoziție. Tabloul (sau fraza picturală) are nevoie de o gramatică vizuală, care să articuleze coerent o intenție artistică. Gramatica limbajului vizual trece din teorie și se verifică în practică, pe paletă. Frazarea și scrierea tabloului se produc pe paletă, în sensul în care pe limba paletei se nasc tonul, nuanța și sonoritatea fiecărui cuvânt-culoare care intră în propoziția vizuală a unui tablou. Paleta este tabloul de dinainte de tablou. Paleta deschide un tablou, în același fel în care un „cuvânt înainte” deschide o carte. În același timp, o paletă rezumă un tablou, în același fel în care un „cuprins” închide aceeași carte. Deci, paleta poate fi și tabloul de după tablou.

Ce e acest proiect al Teolografiilor, pe care l-ai expus recent la Museikon, în Alba Iulia?

Am încercat să rezum icoana la miezul ei, la sâmburele de sens, pornind de la elementele ei constitutive. Dacă ne uităm bine, în icoane sunt câteva forme simple care alcătuiesc povestea. De exemplu, există o formă a smereniei sfinților, o linie curbă tensionată, care seamănă cu o cârjă. Îmi place să spun că aceste forme, sau acești oameni smeriți din icoane, sunt cârjele lui Dumnezeu. Pe urmă, avem în icoane un element de mișcare. Cineva, în fiecare scenă iconografică, se mișcă, fie că e vorba de un sfânt, fie că e vorba de acțiunea însăși a poveștii biblice. Pe urmă, mai avem o liniatură de echilibru, în care linia orizontală se întâlnește cu verticala. Asta este, în general, în viziunea mea, reprezentarea lui Hristos. Dacă ne rezumăm la scenele Patimilor lui Hristos, în fiecare dintre acestea Hristos va fi Crucea, adică întâlnirea orizontalei cu verticala. Toate aceste elemente structurale sunt părțile esențiale ale unei vorbiri iconografice sau teolografice. Sunt niște grafii care rezumă, întrucâtva, teologia icoanei.

Dacă ai putea trimite o scrisoare unui pictor dintr-o altă epocă, cui ai adresa-o și ce secret al artei lui ai vrea să deslușești?

M-aș bucura să-i pot scrie lui Rembrandt și să-l întreb cum scoate aur din culoare. Dar nu sunt sigur că mi-ar dezvălui taina. Sau că aș înțelege-o pe deplin.

Pentru un artist (mai ales pentru unul din sfera vizualului), semnătura este foarte importantă. Proiectul Teolografiilor s-a ivit chiar din atenția acordată semnăturii tale, din jocul pe care trei dintre consoanele prezente în prenumele tău – Constantin – e vorba de C (linia curbă), T (linia dreaptă) și N (linia frântă) – l-au creat. Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să te definească, precum o semnătură, care ar fi acela?

Constant. Sunt un om constant. Cu mine, cu ceilalți, cu profesia mea. Un Constant(in).

TEOLOGRAFII. Semnături, semne, semănături

Expoziția vernisată la Museikon, în Alba Iulia, în 21 august 2020, are un aer minimalist, în contrast cu fastul artei bizantine, la care imaginile fac o subtilă trimitere. Trei consoane – C (linia curbă), T (linia dreaptă), N (linia frântă), ivite din coasta prenumelui artistului, Constantin, – și patru culori (roșul jertfei, albastrul cerului, albul luminii și negrul tenebrelor) refac, în manieră postmodernă, schema imaginilor sacre ce împodobesc iconostasul, pentru a tălmăci vizual traseul lui Hristos în lume, între Naștere și Înviere.

Obiectele plăsmuite pe temelia trigramei pictorului sugerează întortocheatul drum interior, parcurs pentru a converti teofaniile din icoanele praznicelor împărătești în teolografii personale. Imaginile vorbesc despre o artă dezbrăcată de estetic în favoarea conceptualului, despre o decantare a semnului vizual până la esențializare și o renunțare voită la orice artificiu inutil.

Sub zodia semnului identitar (semnătură, pe de o parte, și semănătură, în sensul seminței care moare pentru a germina în adânc, pe de altă parte), Constantin Cioc deschide fereastra către o realitate privită azi iconoclast și condamnată nu la distrugere, ci la moartea simbolică a ignorării: imaginea bizantină.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

NOUA LITERATURĂ

O știam pe Iulia MICU SIMUȚ ca pe un eseist rafinat, iar acum i-am citit proza și sunt atât de încântată, încât trebuie s-o spun și public: Strada Luminii Nr. 2A este o povestire frumoasă și scrisă cu voluptate. Ceea ce te frapează, în ciuda subiectului care mizează pe zona stranie a vieții, este veridicitatea extraordinară. Dar scrisul Iuliei este înrudit cu al poeziei, vine dintr-o realitate care îi poartă amprenta. E ceva descins din Doctor Faustus (Mann fiind și romancierul ei preferat), care ajunge subtil aproape de Materiile întunecate ale lui Philip Pullman. Tensionată, inteligentă, învăluitoare. Oarecum înrudită cu proza lui Tudor Runcanu, alt prozator pe care-l iubesc maxim.

Doina RUȘTI

EVENIMENTUL SĂPTĂMÂNII

Expoziția Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor, alcătuită din fotografii realizate cu drona de antropologul Cătălin D. Constantin, își continuă itinerariul început anii trecuți. Irlanda este cea de-a noua țară care găzduiește expoziția.

Proiectul de antropologie vizuală poate fi văzut, până pe 29 august 2020, la sediul Irish Architectural Archive, într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stilul epocii georgiene din Dublin, situată la doar câteva numere distanță de casa în care a locuit Oscar Wilde, în Merrion Square no. 45, cea mai veche piață a capitalei irlandeze.

Mai multe despre proiect: www.intothesquare.org

Recomandat de OPTm

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Alexandra NICULESCU recomandă

Jordi NOPCA – En la sombra ( În umbră)

Este o carte ambițioasă despre identitatea personală în zilele noastre. Vara lui 2011: Pere, un tânăr din Barcelona locuiește cu părinții, ascultă muzică electronică, lucrează la un proiect cultural și are întâlniri cu Kate, o violonistă britanică, în timp ce fratele lui, Joan, este deja profesor, dar are și un fel de viață secretă, care nu-l afectează doar pe el. Cam asta este tema centrală: rivalitatea fraților, pe lângă criza economică. Frații sunt ca două râuri sau ca două mașini care au alte drumuri de parcurs și totuși se întâlnesc din când în când. Nopca a scris cartea în catalană, a încercat să combine drama cu ironia, și spune că se simte invizibil ca scriitor, deși a avut mare succes cu volumul de povestiri Vente a casa (Vino acasă), din 2015.

Expoziție-eveniment: Constantin CIOC - Museikon, Alba Iulia. La vernisaj a vorbit Cristina BOGDAN

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

CĂRȚI vechi, lecturi actuale

Eu încă mă surprind găsind dificilă întoarcerea la realitate, după ce citesc o carte densă, iar Zenobia lui Gellu Naum îmi pare a fi una dintre cărțile care nu încearcă să creeze o realitate, ci să o descopere, să o ajute să ne nască. Mai că auzi cum foșnesc oamenii și lucrurile, ai senzația aproape palpabilă că, dacă îți treci degetele peste cuvinte, vezi întrega viață din carte. Adesea nici nu mai știi dacă ai dezlipit pelicula de pe ficțiune sau dacă nu era decât o pliu al realității.

Zenobia e Limbaj, oamenii ar putea lesne să meargă năuci pe stradă și să strige pagini întregi cu voce tare azi, pentru ca mâine doar să și le spună cu voce ștearsă, dacă simt că își respiră tânguirea sau că le e urât în ei. Căci e o carte din care fraza răstită țâșnește, la timpul potrivit, de sub învelișul deloc fragil al poeziei.

Sanda OPRESCU

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

Anul BEETHOVEN

Noutăți

„Cu iubire tandră, Elisabeta” – „Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondența perechii regale. Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu.

Humanitas, 2020, volumul I: 1869-1888, 376 pagini.

Copyright © optmotive.ro