Terry Eagleton afirma undeva că, printre fenomenele contradictorii ale lumii moderne, naționalismul și umorul ocupă poziții privilegiate. Cel din urmă mai cu seamă în măsura în care se dovedește capabil să cenzureze, să demaște și să dizolve conflicte de tot felul (inclusiv pe acelea generate de primul), printr-o expresie de veselie dezarmantă.

Mi-am amintit de această observație a lui Eagleton citind, zilele trecute, Scurta istorie ironică a literaturii române de Cătălin Ghiță. Având o miză iconoclastă (și totodată ambițioasă, dacă acordăm credit subtitlului – "În contrapunctul lui G. Călinescu"), cartea își propune să deconstruiască,  ludic și parodic, toate acele idei preluate cu entuziasm și perpetuate inerțial – în bună măsură prin intermediul școlii – din "monumentala" istorie. 

Într-o cultură relativ tânără și măcinată de complexe de tot felul, fenomenul în sine nu a trecut cu totul neobservat (și nici nu e de natură să ne surprindă). De altfel, investigații similare ale unor puseuri de efervescență mitogenetică întâlnim și la critici din generațiile anterioare (printre aceștia numărându-se Mircea Martin, cu studiul său, G. Călinescu și complexele literaturii române, respectiv Eugen Negrici, cu volumul Iluziile literaturii române, ambii amintiți de autor în paginile introductive). Însă, ca element de noutate, excursul critic executat de Cătălin Ghiță "în cheie ludic-minoră", după cum singur mărturisește, aduce, dimpreună cu simpaticele note autorionice (vezi formule ca tentativa de a calibra "pușca de catifea") și un aer proaspăt, de critifiction, de multe ori spectacolul asocierilor neașteptate acaparând prim-planul, așa cum se întâmplă mai rar în discursul criticilor și mai frecvent în proza scurtă optzecistă, să spunem (parcurgând capitolul consacrat miturilor fundamentale m-am amuzat copios, pe măsură ce îmi reveneau în minte pasaje din textele unor optzeciști ca Nedelciu și Groșan)

Dincolo de toate acestea, demersul criticului craiovean mi se pare, în sine, unul binevenit. Cu toate exagerările asumat provocatoare și voit ofensatoare, el atinge punctele nevralgice ale unei culturi măcinate prea adesea de obsesia autorității critice "pontificale" și de complexele – mereu reînnoite – ale onorabilități, menite să disimuleze, în fond, un frustrant sentiment de inferioritate. Deși nu cred că asemenea plimbări agreabile prin "tundra literară autohtonă" au șansa de a preschimba peste noapte năravuri străvechi și prejudecăți adânc înrădăcinate, începutul este promițător. 

Scrisă cu inteligență critică, umor și imaginație, această carte se adresează nu doar specialiștilor și studenților de la Litere, ci tuturor celor interesați – la limită – de radiografierea, prin mijlocirea literaturii, a mentalității și a comportamentului nostru colectiv.  

Cătălin Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu, Editura AIUS, Craiova, 2020

Profesorii gravi și pedanți se vor grăbi să-mi atragă atenția asupra unui pleonasm dublu: literatura română are o istorie scurtă, iar literatura în cauză, neputând fi altfel decât română (ca să-l parafrazez pe tânărul rebel Eugen Ionescu), este, în chip inevitabil, generatoare de ironie (și aceasta se întâmplă și în cazul unor literaturi cu sonorități la fel de exotice, precum cea letonă sau, pace Cioran, cea paraguayană). Totuși, neatenți la aceste două chestiuni de bun-simț, criticii de până acum s-au grăbit să producă tomuri groase, uneori tipărite cu litere de-o șchioapă, menite să trezească, în papilele gustative livrești, dar intrinsec obosite ale lectorului autohton, plăcerea lecturii arborelui genea- logic al literaturii române. Pentru că nu mă pot război, din nou, asemenea junelui Ionescu, absolut cu toată lumea, mi-am ales drept obiect al ironiei o voce canonică. (Cătălin Ghiță)