Strada Luminii Nr. 2A

Locuiesc într-un imobil interbelic cu trei etaje. Toate camerele au tavanul înalt, podele acoperite de covoare bătute în cuie și mobilier masiv, imperial. De fapt, sunt două clădiri identice și aproape lipite una de cealaltă, cu ferestre mari și alungite, coridoare întunecate și două balcoane lungi și atât de încărcate de vegetație, încât abia dacă se mai zăresc dedesubt contururile stâlpilor albi de ipsos. Cele două balcoane străbat dintr-o parte în alta imobilele, trec pe deasupra scărilor de la intrarea principală și se deschid spre grădină. Este vorba despre grădina din față, pentru că mai este una în spate, neîngrijită, unde vegetația invadează totul în devălmășie. Traversată de o alee lungă, acoperită cu pietriș, grădina din față se oprește la poarta neagră din fier forjat care se deschide spre strada mare. Niște brazi înalți, câteva magnolii bătrâne care înfloresc abundent primăvara, tufe galbene de forsythia, rododendron cu flori sângerii și trandafiri sălbatici roz-pal, străjuiesc de-o parte și de cealaltă aleea. Îngropate în vegetație, bănci de piatră oferă prilej de popas iubitorilor de promenadă. Din loc în loc, răsar statui din marmură îngălbenite.

Aproape toată mobila din apartamentul nostru are culoarea abanosului. Și camera bunicii, care se învecinează cu cea a mamei, chiar e făcută din lemn de abanos. Mobilierul din odaia mamei e însă roșcat, lucios, și intarsiat, cu niște volute în nuanțe deschise încrustate în corpul lemnului. Intru să-i duc peria și o văd pe mama șezând la masa de toaletă, cu spatele. Părul ei castaniu, despletit, acoperă cu totul spătarul scaunului și coboară până când aproape atinge podeaua. Las peria și ies în grabă, aproape alergând, pe holul din care se face intrarea spre celelalte camere, un hol lung și străjuit din loc în loc de niște lămpi mici de petrol ce luminează slab, agățate deasupra unor console maronii sculptate în stil victorian. Vreau să ies în holul cel mare și să urc la etaj, pentru ca apoi să mă strecor pe furiș într-o altă încăpere unde, în mod normal, nu mi se dă voie să merg. Acolo au loc dezbateri aprinse și se poartă mereu discuții importante. Pătrund încet prin ușa întredeschisă având grijă să nu fac nici un zgomot. Ca de obicei, nu uit să arunc o privire fugară la eticheta albă cu cadran maroniu de pe ușă, pe care citesc: Redacția revistei....

— Nu știu dacă aveți dreptate, domnule!

— Și eu sunt de aceeași părere. Articolul ăsta nu-și are locul aici. Gata!

Mă furișez până la fotoliul de lângă geam. Acolo, mă așez strângându-mi picioarele sub mine. Pare locul perfect. De aici pot să-i văd pe toți. Pe domnul cu barbă și veston maroniu care-și ține mereu pipa în colțul gurii chiar și atunci când vorbește și asta îl face să aibă un ton fonfăit, pe celălalt domn, vehement interlocutor al bărbosului, care, de data asta, nu și-a scos pardesiul și nici măcar pălăria, iar acum stă cu mâinile țintuite pe geanta mare și neagră, sprijinind-o pe colțul biroului ca și cum fi pe punctul de a pleca. Lângă ei, un tânăr stă cu mâinile înfipte în buzunarele vestonului jerpelit. La biroul greu și încovoiat sub atâtea dosare și foi șade un domn pântecos care are niște sprâncene groase, unite în mijloc și care pare cel mai amabil dintre ei pentru că îi ascultă mereu pe ceilalți în timp ce își sprijină tâmpla dreaptă cu brațul, apoi intervine în discuție de fiecare dată la fel, spunând calm:

„Domnilor, vă rog, hotărâți-vă!”

sau

„Domnilor, vă rog să vă hotărâți!”

Uneori pântecosul are timp să-și învârtă privirea prin cameră. Atunci mă zărește, îmi trage cu ochiul, deschide un sertar, din stânga, de unde scoate bomboane cu gust de caramel ori vanilie, și mi le întinde zâmbind, își apropie degetul de buze semn să nu fac gălăgie, apoi se întoarce repede spre ceilalți:

„Haideți domnilor, să ne hotărâm, totuși!”

Azi nu m-a văzut. Mi-am ocupat cuminte locul și asist la conversație fără prea mult entuziasm. De fapt, nici nu aș avea ce să caut aici, dar urmează să mergem să ne jucăm în grădină cu băiatul din vecini și așa trag de timp, așteptându-l.

Discuțiile sunt tot mai aprinse. În schimb, eu mă plictisesc, așa că privesc pe geam cât de ușor clatină vântul crenguțele brazilor apoi îmi rotesc privirea spre tavan și deodată văd, aproape deasupra mea, o pată mare și roșie. O boabă sângerie se formează, lent, în inima petei, apoi se clatină stânga-dreapta, ușor, încearcând să-și dea drumul de acolo direct spre podea. Nu o mai vede nimeni pentru că, în afară de mine, nimeni nu are timp pentru așa ceva. Ceilalți, adunați în jurul biroului, discută articolul unui domn, ba că are, ba că n-are, ba că așa, ba că invers. Tânărul cu vestonul ros și-a scos între timp mâinile din buzunare și acum se sprijină cu ambele brațe pe birou. Se apleacă apoi nervos în față ca și cum ar fi gata-gata să-l apuce de guler pe domnul cu sprâncenele unite. Pântecosul îl privește, în schimb, dezarmat.

— Nu e permis! zice el, ridicând degetul arătător spre tavan.

— O pată! spun eu arătând în sus.

— Ce zice? Întreabă domnul cu geanta neagră ca trezit brusc din toropeală.

Toate privirile se opresc în tavan. Atunci, ca și cum și-ar fi așteptat îndelung spectatorii, boaba pe care o zărisem eu mai devreme și care între timp a devenit ditamai picurul, se dezlipește de acolo de sus și pornește suav să coboare prin aer până la podea, unde aterizează cu un clipocit scurt, desfăcându-se ca o floare.

Nu mai spune nimeni nimic. Cei patru spectatori ai picăturii, cu mine cinci, au amuțit și privesc acum în sus, în timp ce pe chipurile lor se poate citi groaza. Cineva zice: „Vine de sus, de la chiriașul cel nou!” și bărbatul cel tânăr năvălește deja pe ușă afară urmat imediat de ceilalți doi, de bărbos și de omul cu servieta, în urma lor mergând celălalt, mai greoi. Aș vrea să ies după ei ca să văd și eu unde se duc, dar în pragul ușii întredeschise a apărut băiatul din vecini. Și, fără să îl mai chem înăuntru ca să îi arăt pata, plec în grabă și, uitând tot, pornim împreună spre apartamentul nostru să luăm ceva din bucătărie.

Bucătăria noastră e una dintre cele mai spațioase din imobil. La intrare, în dreapta, se află soba cu lemne. O sobă emailată, albă cu margini negre și pe care scrie caligrafic cu negru: Vesta. Aici e locul unde bunica gătește uneori toată după-amiaza, îndeosebi luni și sâmbătă, dar azi e vineri, deci bunica nu-i. Sus, în stânga, deasupra chiuvetei sunt niște rafturi groase din lemn decorate cu dantelă decupată din hârtie, rafturi pe care stăteau înșirate tot felul de borcane: cutii de tablă și căni întoarse cu gura în jos pe farfuriile lor, câteva lingurițe mai speciale, borcanul cu miere, cutia cu zahăr și cutia cu biscuiți, pesmetul, sarea și condimentele ascunse în vase de porțelan, un alt borcan cu miez de nucă, o cutie cu ceai aromat și altele. Noi știm însă exact ce avem de luat de acolo. Nu ne trebuie nici biscuiți, nici cubulețe de zahăr, nici cuișoare sau anason să le mestecăm. Tragem lângă chiuvetă un taburet alb, șubred, și ne urcăm pe el să luăm de pe raftul cel mai de sus, din spate de tot, un borcan mare și transparent cu capac în care sunt ascunse țigări fumate doar pe jumătate. Extragem de acolo cu grijă una, o băgăm în buzunar, punem taburetul la loc cu atenție să nu facem niciun fel de zgomot, căutăm chibriturile pe care le găsim rapid pe polița de lângă sobă, apoi ieșim în fugă pe balcon, chiar în capăt, la colțul nostru secret, unde putem pufăi în liniște căptușiți de vegetație și fără să fim văzuți de nimeni.

S-a făcut târziu și, la orizont, cerul a devenit violet. Ne grăbim spre ascunzătoarea din balcon, dar, odată ce ajungem acolo, începe mare forfotă în curte și în clădire. Părăsim colțul umbratic și străbatem din nou balconul ca să ne întoarcem în interior. Pe scări întâlnim o fată în haine albe care coboară în fugă și ne îndeamnă să părăsim imobilul împreună cu ea. Nebunii din clădirea vecină au scăpat de acolo și vin acum aici distrugând totul în calea lor. Fata are niște petarde cu gaz colorat, cu ajutorul cărora vrea să se păzească de ei. Mergem din nou pe balcon. Peste tot e deja mare agitație și gălăgie. Nu apucăm să ieșim bine și auzim o bubuitură puternică. Un fum dens și roz, ca o peltea de căpșuni, ne învăluie. Nu îl mai zăresc pe băiatul din vecini. O să cobor în curte doar eu cu fata. Văd niște siluete agitate rătăcind prin gazul trandafiriu. Mergem spre capătul balconului unde se află o scară de incendiu pe care am putea coborî cât mai rapid în curte. Găsim scara. Coborâm. Aud din nou o bubuitură cumplită, de data asta și mai aproape. Fata a mai aruncat o petardă și gazul colorat ne învăluie din nou. Nu mai văd nimic în jur. Înaintez din instinct. Jos pare să fie și mai multă zarvă. Între timp s-a întunecat de-a binelea. Nu mai zăresc fata. Nu foarte departe, se aud niște împușcături. Ajung în curte. Mă ascund după cea mai deasă tufă de forsythia care-mi iese în cale. Siluete întunecate aleargă bezmetic în toate direcțiile.

Aud imediat un șuierat subțire în tufa de rododendron din dreapta mea. E băiatul din vecini. Îi fac semn să se apropie. Din întunericul nopții, ne uităm la clădirea luminată. Pe balconul lung, umbre agitate aleargă în neștire. La ultimul etaj sunt încă desfăcute perdelele și se poate vedea înăuntru. E apartamentul de deasupra redacției. Doi domni se chinuie să coboare o siluetă înaltă care spânzură aproape de tavan. Un altul, care nu se vede chiar bine, dar pare a fi pântecosul, stă cu mâinile în șold și cu capul aplecat, privind, probabil, ceva aflat pe podea. Domnul cu servieta nu participă, ci se învârte nervos prin cameră, apoi se apropie de geam și închide draperiile. Nu se mai vede nimic. E o debandadă totală. Se aud bubuituri puternice și lovituri înfundate, zăngănit de cratițe, zgomot de sticle sparte. Nebunii au pătruns peste tot. Trebuie să plecăm. Nu mai avem ce căuta aici. De întors, nici nu mai poate fi vorba. Ne acoperim urechile și fugim paralel cu aleea, printre tufele înverzite, apoi transversal, până spre poartă. Nu avem timp să ne uităm înapoi. Auzim iar o bubuitură puternică și ușile grele, de fier, se închid singure, în spatele nostru, încet.

*

Dincolo de poartă strada e îngustă. Câteva felinare luminează ici, colo. Undeva, în dreapta, încadrată de doi platani se află o bancă. Îngrămădite unele în altele, pietrele din pavaj joacă în ochii noștri obosiți o sarabandă halucinantă. Privită prin lentila nopții, piața din apropiere pare concavă. Plouă mărunt. E liniște. De undeva, din apropiere, se aude un miorlăit îngrozitor, apoi o bufnitură surdă, și-un alt miorlăit, de data aceasta mai ascuțit, probabil vreo încăierare între motani. Ne gândim că în clădirile de peste drum am putea să găsim un gang în care să ne refugiem până se face ziuă sau măcar până se mai potolește ploaia.

Încercăm să traversăm strada și înaintăm buimaci. Apărută parcă de nicăieri, o mașină încetinește până ajunge în dreptul nostru. Apoi oprește și ușa din spate se deschide lent, iar dinăuntru coboară o siluetă într-un costum închis la culoare care trece pe lângă noi și intră în grabă în clădirea din față. Deasupra ușii o firmă luminată pâlpâie intermitent.

— Hei, voi doi, urcați! Strigă domnul cu șapcă de la volanul mașinii din care ieșise celălalt. Hai, nu mă faceți să stau cu ușa deschisă. Vă duc undeva până mai trece ploaia.

Am urcat. În mașină e întuneric. De pe bancheta din spate, abia dacă pot desluși figura șoferului, reflectată în oglinda în care ne privește din când în când. Are trăsături rigide și niște ochi care, la lumina farurilor ce se reflectă în ei, par de un gri deschis și nefiresc. Mașina rulează ușor prin noapte. Ne îndepărtăm. Nu mai plouă. Acum ne înconjoară o ceață densă. Peisajul devine tot mai confuz, contururile caselor se topesc unele în altele până când dispar cu totul. Apoi le înlocuiește imaginea unui oraș azuriu cu multe turle și cu clădiri subțiri ca niște firișoare de ață. Privit de sus, peisajul ar semăna, probabil, cu spinarea unui arici de mare înotând în ceața amorfă. Sunt atât de multe lumini și sunt așa de mici în întuneric, încât tot cerul cu stele pare să se reflecte aici, pe pământ.

Mașina încetinește și o ia pe un drum lateral. Din când în când, pietricele prinse în angrenajul roților se lovesc de caroserie cu zgomot. Apoi, motorul se oprește brusc, iar șoferul ne ajută să coborâm și ne arată o cărare străjuită de chiparoși fumurii care duce la o clădire cu formă ciudată, apoi luând-o pe o potecă laterală, dispare înghițit de întunericul nopții. Din cauza ceții, aerul e păstos, iar aleea trasată cu dungi șerpuitoare mă amețește. Decid că mai bine ar fi să privesc numai drept înainte, până ajungem. Avem în față o clădire gri în formă de cub ce pare să aibă un singur geam mare, lateral și care seamănă izbitor de bine cu un fel de acvariu, cu o cușcă sau cu o vizuină.

Ajungem. O doamnă ne așteptă în prag și ne face semn să intrăm.

„Îmi pare bine să vă cunosc. Bine ați venit. Eu sunt gazda voastră” – se aude o voce, și, din spatele femeii, se ivește silueta unui bărbat care mi se pare același cu cel pe care îl văzusem coborând din mașină mai devreme. E un individ ciudat, cafeniu atât la îmbrăcăminte, cât și la chip, și are un fular lung, roșu, înfășurat de mai multe ori împrejurul gâtului. Are un accent straniu și folosește un ton cordial pentru a ne propune să facem împreună turul locuinței. Urmându-l mă gândesc că pare să fie o persoană onorabilă, dar, în același timp, atunci când gesticulează intens, explicând, nu pot să nu observ inelul mare, cu ochi de tigru, de pe mâna cu trăsături feminine. Mai întâi ne arată grădina casei și acolo, simbolul existenței sale, zice el, o sculptură în metal care înfățișează un iepure în fugă așezat în vârful unui uriaș clopot. În lumina reflectoarelor puternice care anulează noaptea de afară, ansamblul metalic arată înfiorător, ca o relicvă din alte lumi uitată în mijlocul unui gazon atent tuns, sau poate artificial, la care privim prin geamul imens, cât tot peretele camerei, ca dintr-un acvariu.

Apoi gazda ne roagă să-l însoțim la etaj ca să ne prezinte garderoba și mobilierul. Aici vedem întâi niște haine prea mari și unele mult prea mici, apoi vedem zeci de dulapuri, unele așezate nefiresc, altele răsturnate și întrebuințate sub formă de canapele; sertare transformate în scaune ori mese ciudate care se rotesc sau își schimbă forma. Dar nimic nu e nici pe departe atât de interesant ca principala atracție a locuinței, un fel de casă în casă.

Într-adevăr, în mijlocul încăperii de la etaj se află chiar o casă adevărată, cu pereții zugrăviți în alb, cu mai multe camere despărțite între ele, cu acoperiș, cu ferestre și cu flori în jardiniere. O căsuță îngustă în care nu ar putea să încapă mai mult de o singură persoană, cu excepția noastră, a copiilor, care am fi putut încăpea acolo doi, ba chiar trei, cu o bucătărioară și mai îngustă, o baie mititică, o bibliotecă minusculă și o cămăruță pipernicită. Căsuța ne cucerește pe loc. Și, ca niște copii ce suntem, ne entuziasmăm pe rând, ba văzând micii papucei de casă, ba cercetând cărțuliile pitice așezate frumos în rafturi minuscule, ba uitându-ne la farfurioarele și lingurițele care par a fi împrumutate de la o casă de păpuși sau de la una pentru pitici. Însă această căsuță nu e a păpușilor, ci este nici mai mult nici mai puțin cea dintâi casă a gazdei noastre, și domnul cafeniu nu întârzie să ne spună povestea ei.

— Asta e casa copilăriei mele, explică el vesel, și toate lucrurile pe care le vedeți aici sunt așa cum le-am văzut eu când eram mic. Însă, pe măsură ce am crescut, spațiul a devenit tot mai neîncăpător, drept urmare an de an am fost nevoit să construiesc ba un zid nou, ba o altă cameră întâi mai departe, apoi și mai departe, până când toate au ajuns așa cum le vedeți astăzi, adică vizuina asta pătrată. Și nu se știe, oricând poate apărea nevoia de a construi un perete nou și, vedeți voi, peste un an sau poate doi toată locuința ar putea să arate cu totul altfel. De fapt, recunoscu el pe un ton amărât, știu că nu o să mă pot opri din construit. Și cu cât mă extind mai mult, cu atât îmi pare totul mai strâmt și mai sufocant. Acesta este blestemul meu și mă tem că nu voi putea scăpa de el niciodată!

Zicând acestea, gazda noastră își așază capul în palme și scoate un oftat adânc. Apoi se întoarce pe călcâie și adăugă:

— Acum mă scuzați, eu o să mă retrag. Sunt brusc foarte obosit și indispus. Vizitați restul casei singuri, sau faceți ce vreți, nu mă interesează. La revedere!

Contrariați și descurajați de acel oftat amarnic ne simțim inoportuni și ne grăbim cât mai repede spre ieșire.

Afară se luminează de ziuă și soarele colorează cerul în nuanțe sângerii. Pornim înapoi pe aleea cu forme șerpuitoare, cu intenția de a regăsi drumul spre casă. Mașina neagră e încă acolo unde am lăsat-o când am sosit. Șoferul se oferă să se întoarcă în oraș cu noi, explicându-ne că e imposibil să mergem pe jos. Acceptăm. Cred că e același șofer, deși, la lumina zilei numai basca și hainele par neschimbate. Observ că are o cu totul altă fizionomie. Acum are fața lunguiață și niște ochi mici, căprui, aproape înfundați în orbite.

Drumul înapoi arată și el diferit față de cel din noaptea trecută. Traversăm întâi o porțiune aridă și deluroasă, apoi o întinsă zonă industrială și, într-un sfârșit, zărim clădirile de la marginea orașului. În lumina dimineții locurile parcă sunt altele. Pe străzile din centru e mare agitație. Peste tot e înghesuială. Autoturismul înaintează cu greu prin aglomerație. În această situație, să ajungem iar până în piața de unde am plecat aseară pare de-a dreptul o nebunie. Așa că îi cerem șoferului să ne lase la prima intersecție, de unde încă ar mai putea întoarce fără probleme, cu intenția de continua apoi drumul pe jos. Șoferul e de acord, iar noi coborâm repede și, ca să evităm aglomerația, o luăm pe străduțele lăturalnice. Apoi facem la dreapta și găsim niște străzi înguste cu parfum de peisaj spaniol. Sute de trepte din piatră împodobite cu flori colorate în ghivece de lut urcă și coboară la nesfârșit pe sub bolțile arcuite. Drumul întortocheat ne duce tot mai departe, scările devin tot mai înguste, atât de înguste încât pentru a nu încurca trecătorii, ghivecele cu mușcate sunt atârnate direct de pereții clădirilor. Traversăm câteva ganguri, apoi iar urcăm și dăm peste un alt gang și alte câteva zeci de scări se deschid din nou în fața noastră până când, într-un final, iată-ne ajunși la grădina din spatele celor două clădiri gemene.

*

Fericiți, alergăm spre imobilul care, văzut din spate, pare neschimbat. Intrarea principală, însă, mi se pare că arată puțin diferit. Vegetația care acoperea balconul cățărându-se până aproape la etajul al doilea a dispărut complet. Grădina din față e parcă mai rară, mi se pare că lipsesc câțiva brazi și nu a mai rămas decât o statuie. În interior, însă, holul pare neschimbat. Ușa apartamentului e la fel, poate puțin mai deteriorată, însă asta e, oarecum, explicabil. Înăuntru, camera de bibliotecă a rămas aceeași, dar lipsește o parte din mobilă. Probabil a fost furată. În schimb, în sufragerie, nu mai e mobilă deloc și una dintre ferestrele care se deschidea spre balconul cel mare e acum zidită cu totul. Mă îndrept spre cealaltă fereastră care nu mai are nici perdelele și nici draperia. Nu ajung însă până acolo deoarece îmi atrage atenția tapetul stricat, pereții crăpați și tencuiala scorojită. În bucătărie este aproape la fel de gol, a rămas numai soba care acum arătă ca și când ar avea cel puțin o sută de ani. Pereții sunt năpădiți de mucegai în colțuri, mari bucăți din tapet s-au desprins și, pe alocuri, tencuiala a căzut. În holul care dă spre odăile noastre de culcare nu îndrăznesc să intru deocamdată. Încă mă mai rotesc prin cele două încăperi privindu-le și mă cuprinde o deznădejde cumplită. Între timp, băiatul din vecini a urcat la el.

E din nou seară și abia acum îmi dau seama că întreaga clădire s-a transformat peste noapte într-un internat pentru elevi. Din camerele de culcare nu a mai rămas nimic. Au devenit toate o singură odaie, imensă, zugrăvită în alb, cu cinci paturi, pe care acum o împart patru fete. De aici, o ușă se deschide spre un hol îngust în capătul căruia, pe partea dreaptă, se află o baie vopsită în verde, un fel de spălător cum aveau servitorii pe vremuri, cu cinci chiuvete lipite unele de altele și cu niște oglinzi pătrate deasupra și plasate în aceeași încăpere cu toaletele, tot cinci și tot lipite între ele și despărțite cu niste ziduri mici, așa, ca la baia publică și, undeva, mai în spate, după o perdea de nylon, o pară de duș enormă spânzură direct din tavan. La capătul holului, o scară îngustă din lemn urcă spre etaj.

S-a făcut târziu. Fetele se pregătesc de culcare. Fiecare și-a ales deja patul. Au povestit între ele și se cunosc. Eu nu am apucat încă să intru în vorbă cu vreuna. Mi-am petrecut toată ziua cercetând apartamentul, așa că m-aș putea instala în patul de lângă geam, singurul rămas liber și izolat în partea dreaptă a camerei. E mai respirabil decât acolo, la îngrămădeală. Înainte de culcare, ies încă o dată în holul cel mic, unde aud glasurile unor copii care se joacă. Cred că zgomotul vine din holul de sus, spre care duce scara. Urc să verific.

Însă scara nu duce spre niciun hol, ci direct spre o mansardă luminoasă unde doi copii, un băiețel și o fetiță, se joacă descriind în cuvinte fiecare acțiune pe care o fac. Încăperea pare să fi rămas neatinsă. Mai are încă tapet înflorat de mătase, mobiler alb din lemn pentru copii și niște rafturi în care sunt ticsite jucării.

Fetița are un fel de cuptor din lemn, în miniatură, cu un suport deasupra pe care sunt atârnate tigăi asemănătoare celor pe care le folosesc oamenii mari. Lângă, pe o măsuță scundă, stau înșirate cănițe și farfurioare colorate, ca și cum un musafir mititel ar fi fost așteptat la cină, altul decât ursulețul maroniu cu papion roșu în carouri, care ocupă melancolic unul dintre cele două scaune. Băiețelul, călare pe un fel de trotinetă colorată din lemn, înconjoară neobosit camera și se oprește, din când în când, în dreptul fetiței, îi spune ceva, apoi își reia rondul. Poate ar trebui să merg mai aproape ca să aud ce zic. Însă în ușa încăperii apare băiatul din vecini. Pe geamul mansardei se vede soarele răsărind.

— Uite, a ieșit soarele! zice băiatul încet, apropiindu-se.

Copiii dispar. Odată cu ei se evaporă și camera pe de-a-ntregul. În fața noastră rămâne doar un perete alb, scorojit, pe care stă sprijinită o oglindă lungă. Ne apropiem și ne vedem clar chipurile unul lângă celălalt reflectate în sticla prăfuită.

— Parcă am mai crescut, spun eu, dar constat că lângă mine nu mai e nimeni care să mă audă. E dimineață. Privesc din nou pe geam cum dunga aurie de la orizont devine tot mai pronunțată. Arunc o privire înspre oglindă și în sticla prăfuită nu se mai reflectă decât o bucată din peretele opus și un colț al ușii. Îmi privesc mâinile translucide și corpul tot îmi pare un abur ușor. Simt cum mă fac mică-mică și ușoară ca un fulg. Asta sunt eu, o particulă cât un vârf de ac în jurul căreia gravitează alte mii de microparticule: toate obiectele, toate persoanele dragi, toată lumea mea așa cum o percep eu aranjată și rearanjată de fiecare dată altfel ca firicelele de nisip colorate dintr-un caleidoscop. Dar câte miliarde de particule și mii de miliarde de microparticule există în Universul ăsta? Cine mai știe?

O știam pe Iulia MICU SIMUȚ ca pe un eseist rafinat, iar acum i-am citit proza și sunt atât de încântată, încât trebuie s-o spun și public: Strada Luminii Nr. 2A este o povestire frumoasă și scrisă cu voluptate. Ceea ce te frapează, în ciuda subiectului care mizează pe zona stranie a vieții, este veridicitatea extraordinară. Dar scrisul Iuliei este înrudit cu al poeziei, vine dintr-o realitate care îi poartă amprenta. E ceva descins din Doctor Faustus (Mann fiind și romancierul ei preferat), care ajunge subtil aproape de Materiile întunecate ale lui Philip Pullman. Tensionată, inteligentă, învăluitoare. Oarecum înrudită cu proza lui Tudor Runcanu, alt prozator pe care-l iubesc maxim.

Doina RUȘTI

Iulia MICU SIMUȚ

Iulia Micu Simuț (n. 1981) a studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și este specializată în literatură comparată. A publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea cărții Thomas Mann. Istoria unei partituri literare (premiul pentru debut USR - Cluj, 2007) și a unei teze de doctorat despre confruntarea dintre artist și moarte în modernism.

NOUA LITERATURĂ

O știam pe Iulia MICU SIMUȚ ca pe un eseist rafinat, iar acum i-am citit proza și sunt atât de încântată, încât trebuie s-o spun și public: Strada Luminii Nr. 2A este o povestire frumoasă și scrisă cu voluptate. Ceea ce te frapează, în ciuda subiectului care mizează pe zona stranie a vieții, este veridicitatea extraordinară. Dar scrisul Iuliei este înrudit cu al poeziei, vine dintr-o realitate care îi poartă amprenta. E ceva descins din Doctor Faustus (Mann fiind și romancierul ei preferat), care ajunge subtil aproape de Materiile întunecate ale lui Philip Pullman. Tensionată, inteligentă, învăluitoare. Oarecum înrudită cu proza lui Tudor Runcanu, alt prozator pe care-l iubesc maxim.

Doina RUȘTI

EVENIMENTUL SĂPTĂMÂNII

Expoziția Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor, alcătuită din fotografii realizate cu drona de antropologul Cătălin D. Constantin, își continuă itinerariul început anii trecuți. Irlanda este cea de-a noua țară care găzduiește expoziția.

Proiectul de antropologie vizuală poate fi văzut, până pe 29 august 2020, la sediul Irish Architectural Archive, într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stilul epocii georgiene din Dublin, situată la doar câteva numere distanță de casa în care a locuit Oscar Wilde, în Merrion Square no. 45, cea mai veche piață a capitalei irlandeze.

Mai multe despre proiect: www.intothesquare.org

Recomandat de OPTm

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Alexandra NICULESCU recomandă

Jordi NOPCA – En la sombra ( În umbră)

Este o carte ambițioasă despre identitatea personală în zilele noastre. Vara lui 2011: Pere, un tânăr din Barcelona locuiește cu părinții, ascultă muzică electronică, lucrează la un proiect cultural și are întâlniri cu Kate, o violonistă britanică, în timp ce fratele lui, Joan, este deja profesor, dar are și un fel de viață secretă, care nu-l afectează doar pe el. Cam asta este tema centrală: rivalitatea fraților, pe lângă criza economică. Frații sunt ca două râuri sau ca două mașini care au alte drumuri de parcurs și totuși se întâlnesc din când în când. Nopca a scris cartea în catalană, a încercat să combine drama cu ironia, și spune că se simte invizibil ca scriitor, deși a avut mare succes cu volumul de povestiri Vente a casa (Vino acasă), din 2015.

Expoziție-eveniment: Constantin CIOC - Museikon, Alba Iulia. La vernisaj a vorbit Cristina BOGDAN

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

CĂRȚI vechi, lecturi actuale

Eu încă mă surprind găsind dificilă întoarcerea la realitate, după ce citesc o carte densă, iar Zenobia lui Gellu Naum îmi pare a fi una dintre cărțile care nu încearcă să creeze o realitate, ci să o descopere, să o ajute să ne nască. Mai că auzi cum foșnesc oamenii și lucrurile, ai senzația aproape palpabilă că, dacă îți treci degetele peste cuvinte, vezi întrega viață din carte. Adesea nici nu mai știi dacă ai dezlipit pelicula de pe ficțiune sau dacă nu era decât o pliu al realității.

Zenobia e Limbaj, oamenii ar putea lesne să meargă năuci pe stradă și să strige pagini întregi cu voce tare azi, pentru ca mâine doar să și le spună cu voce ștearsă, dacă simt că își respiră tânguirea sau că le e urât în ei. Căci e o carte din care fraza răstită țâșnește, la timpul potrivit, de sub învelișul deloc fragil al poeziei.

Sanda OPRESCU

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

Anul BEETHOVEN

Noutăți

„Cu iubire tandră, Elisabeta” – „Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondența perechii regale. Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu.

Humanitas, 2020, volumul I: 1869-1888, 376 pagini.

Copyright © optmotive.ro