Relaxat, despre timp

Nu vă neliniștiți: rândurile care urmează nu coagulează o lecție neguroasă de filosofie existențialistă și nici măcar un expozeu de naratologie. Nu merită să vă obosesc, într-o revistă sprințară, cu asemenea afectări dogmatice. De aceea mi-am propus să vă vorbesc în câteva rânduri, stând picior peste picior, despre marota thanatofobilor din întreaga lume intelectuală, recte, despre timp.

Ca să fie abordat într-o notă relaxată, timpul trebuie supus unui tratament personal, demitizant și, deci, dizolvant. Altfel spus, el nu trebuie nici fetișizat, nici preschimbat în mit.

Ca să fiu sincer, am tratat întotdeauna timpul ca pe o glumă. Deoarece nu mi-a cerut nimeni părerea atunci când m-a plasat, timp de câteva decenii, într-o lume care nu-mi îndeplinește standardele minime de exigență ontologică, am decis, mai întâi instinctiv, apoi conștient, să subminez unica dimensiune pe care nu o puteam nici controla, nici eluda: dimensiunea temporală.

Pentru plutocrați, timpul pare proletarul perfect, deci inamicul ideal: generează, indirect, copii la intervale fixe, de nouă luni (în definitiv, acesta era sensul latin al cuvântului proletarius), eludează orice tentativă de supunere economică (nu poate fi nici stocat, nici tranzacționat și, cu atât mai puțin, salvat) și se scurge la fel pentru toată lumea (sau cel puțin așa credea bietul Newton, până să vină fizica secolului XX cu „pretențiile” ei relativiste). Și aici ajung la modul în care mi-am exorcizat, intuitiv, orice influență tragică pe care incarnarea lui Chronos o joacă în geometria vieții mele: am decis să ignor pur și simplu această coordonată.

Care a fost secretul? Foarte simplu. De la un punct oarecare încoace, am pus deliberat între paranteze scurgerea ireversibilă a zilelor. Am încetat să le număr, am încetat să le încarc cu sens, am încetat să lucrez după un program cu obiective bătute în cuie pentru următoarea decadă sau jumătate de decadă. Pe scurt, am încetat să fiu sclavul timpului, în același timp refuzând, în buna tradiție postcolonială a corectitudinii politice, să-l transform pe el în sclavul meu.

Urmarea? Cum spunea Voltaire despre bunul Dumnezeu: ne cunoaștem, dar nu ne frecventăm. Concret, nu-mi fac selfie-uri, nu stochez imagini cu mine însumi, nu înregistrez filme în călătorii, nu am fetișul albumelor de familie, într-un cuvânt, îmi este indiferentă munca pe care timpul o desfășoară, imun la ironia mea față de el, asupra propriului trup: îmbătrânirea.

Știu că, asemenea oricărui organism pluricelular, mă îndrept, ineluctabil și unidirecțional, către moarte, dar, netransformând procesul nici într-unul tragic, cum fac unii filosofi, nici într-unul pseudocomic, cum fac unii scriitori, mă mulțumesc să mențin timpul în suspansul etichetei de abordare. Poate că, antropomorfizând timpul, nu reușesc să-i generez empatie umană, dar izbutesc măcar să-i răpesc exasperanta certitudine a indiferenței, plătindu-i cu aceeași monedă.

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

NOUA LITERATURĂ

O știam pe Iulia MICU SIMUȚ ca pe un eseist rafinat, iar acum i-am citit proza și sunt atât de încântată, încât trebuie s-o spun și public: Strada Luminii Nr. 2A este o povestire frumoasă și scrisă cu voluptate. Ceea ce te frapează, în ciuda subiectului care mizează pe zona stranie a vieții, este veridicitatea extraordinară. Dar scrisul Iuliei este înrudit cu al poeziei, vine dintr-o realitate care îi poartă amprenta. E ceva descins din Doctor Faustus (Mann fiind și romancierul ei preferat), care ajunge subtil aproape de Materiile întunecate ale lui Philip Pullman. Tensionată, inteligentă, învăluitoare. Oarecum înrudită cu proza lui Tudor Runcanu, alt prozator pe care-l iubesc maxim.

Doina RUȘTI

EVENIMENTUL SĂPTĂMÂNII

Expoziția Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor, alcătuită din fotografii realizate cu drona de antropologul Cătălin D. Constantin, își continuă itinerariul început anii trecuți. Irlanda este cea de-a noua țară care găzduiește expoziția.

Proiectul de antropologie vizuală poate fi văzut, până pe 29 august 2020, la sediul Irish Architectural Archive, într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stilul epocii georgiene din Dublin, situată la doar câteva numere distanță de casa în care a locuit Oscar Wilde, în Merrion Square no. 45, cea mai veche piață a capitalei irlandeze.

Mai multe despre proiect: www.intothesquare.org

Recomandat de OPTm

Catrinel POPA recomandă

La sfârșitul lecturii parcă îți vine să mai cauți o altă carte de-a autorului (după ce am citit mai demult Moartea pinguinului și Legea melcului, mă grăbesc să încep Lăptarul de la miezul nopții). Presimt că voi râde copios. Printre lacrimi.          

Andrei Kurkov, Grădinarul din Oceakov. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Pitești, Editura Paralela 45, 2019

Anton Pann, prin București. Cultura in direct, MNLR

Alexandra NICULESCU recomandă

Jordi NOPCA – En la sombra ( În umbră)

Este o carte ambițioasă despre identitatea personală în zilele noastre. Vara lui 2011: Pere, un tânăr din Barcelona locuiește cu părinții, ascultă muzică electronică, lucrează la un proiect cultural și are întâlniri cu Kate, o violonistă britanică, în timp ce fratele lui, Joan, este deja profesor, dar are și un fel de viață secretă, care nu-l afectează doar pe el. Cam asta este tema centrală: rivalitatea fraților, pe lângă criza economică. Frații sunt ca două râuri sau ca două mașini care au alte drumuri de parcurs și totuși se întâlnesc din când în când. Nopca a scris cartea în catalană, a încercat să combine drama cu ironia, și spune că se simte invizibil ca scriitor, deși a avut mare succes cu volumul de povestiri Vente a casa (Vino acasă), din 2015.

Expoziție-eveniment: Constantin CIOC - Museikon, Alba Iulia. La vernisaj a vorbit Cristina BOGDAN

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

CĂRȚI vechi, lecturi actuale

Eu încă mă surprind găsind dificilă întoarcerea la realitate, după ce citesc o carte densă, iar Zenobia lui Gellu Naum îmi pare a fi una dintre cărțile care nu încearcă să creeze o realitate, ci să o descopere, să o ajute să ne nască. Mai că auzi cum foșnesc oamenii și lucrurile, ai senzația aproape palpabilă că, dacă îți treci degetele peste cuvinte, vezi întrega viață din carte. Adesea nici nu mai știi dacă ai dezlipit pelicula de pe ficțiune sau dacă nu era decât o pliu al realității.

Zenobia e Limbaj, oamenii ar putea lesne să meargă năuci pe stradă și să strige pagini întregi cu voce tare azi, pentru ca mâine doar să și le spună cu voce ștearsă, dacă simt că își respiră tânguirea sau că le e urât în ei. Căci e o carte din care fraza răstită țâșnește, la timpul potrivit, de sub învelișul deloc fragil al poeziei.

Sanda OPRESCU

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

CARTE DE VACANȚĂ

Anul BEETHOVEN

Noutăți

„Cu iubire tandră, Elisabeta” – „Mereu al tău credincios, Carol”. Corespondența perechii regale. Ediție critică și comentată, note și traducere din germană de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu.

Humanitas, 2020, volumul I: 1869-1888, 376 pagini.

Copyright © optmotive.ro