Mort ai fost și te-am aflat

11 martie 2020. Ziua unui vernisaj neobișnuit, fără public, pentru o expoziție a cărei miză este să facă prezente umbrele luminoase ale unor absențe. Muzeul Icoanei și al Cărții Vechi din Alba Iulia, Museikon, găzduiește o dublă mărturisire de credință: a istoricului Marius Oprea, metamorfozat în artist plastic (deși nu se consideră astfel), pentru a crea „icoanele” celor omorâți de Securitate în timpul regimului comunist din România (mai ales în primii ani ai instaurării lui), și a victimelor care își află, în sfârșit, pacea, căpătând o voce și un chip în poveștile pe care le deapănă artefactele-martor al martiriului lor.

Morțile pe care le-a scos Marius Oprea la lumină, în ultimele trei decenii, indiferent de natura lor, au anumite lucruri în comun. Toate au fost sfârșituri violente, nemeritate și nejustificate, iar victimele nu au avut parte de judecată și nici de o înmormântare creștinească.

Mormintele săpate în grabă, prin păduri, râpe și locuri greu accesibile, pentru a camufla aceste crime, au devenit terenul predilect de cercetare al lui Marius Oprea, care a ales să facă o arheologie a crimelor comunismului din spațiul românesc, nu doar „săpând” prin arhive și ascultând cu atenție istorii orale, ci și scormonind de-a dreptul în măruntaiele pământului.

Condamnați la moarte și, implicit, la uitare, prin tăinuirea corpurilor însângerate, martirii au fost recuperați și integrați în ceea ce înverșunatul căutător a numit inspirat poporul pierdut. De fapt, au fost aduși la lumina zilei și a istoriei, pentru a li se ridica un monument, o formă de amintire și de pomenire. Poporul pierdut și-a făcut simțită prezența pentru a ne ajuta să înțelegem cât de mult ni s-a luat cu forța, la câte am renunțat din frică, câte am pierdut prin uitare, ignoranță, spaimă sau nepăsare.

Vocile tăcute ale celor uciși, chipurile lor șterse, strânse într-o mână de oseminte, au strigat despre cât de multe avem de recuperat. Poporul pierdut? Cel ascuns în grabă, noaptea, pe furiș, în lumile subpământene, sau noi, cei care încă nu ne-am recuperat memoria și înaintașii, lăsându-ne înghițiți de-un ocean de uitare?

Într-un volum dedicat istoriei privirii în Occident, mediologul francez Régis Debray s-a referit convingător la nașterea imaginii din moarte, la jocul care se instituie între descompunerea morții și recompunerea prin imagine. De data aceasta însă, miza a fost mult mai mare: restituirea nu a însemnat doar crearea unei imagini celor care și-o pierduseră, ci și înmormântarea creștinească și redarea lor, prin acest gest, familiilor care îi pierduseră cu șase decenii în urmă. Morții reveneau astfel nu doar pe pomelnice, ci și în imaginarul urmașilor, în poveștile transmise din generație în generație.

Filmul documentar, realizat de Nicolae Mărgineanu, în jurul anchetelor conduse de Marius Oprea, alături de alți trei arheologi (Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă și Horațiu Groza), intitulat Patru feluri de a muri, surprinde toate momentele acestei istorii recuperatorii și reacțiile emoționante ale celor care, adesea, nici măcar nu au avut șansa de a-și cunoaște părinții sau bunicii.

Dincolo de acest film, de nenumăratele texte puse în pagină și de conferințele construite în jurul subiectului, Marius Oprea s-a lăsat treptat locuit și de ideea unei expoziții de artă religioasă, care să includă semnele dăruite de pământul răscolit pentru a afla morții. Etimologic, orice semn este o invitație la a medita la cel ce nu mai este.

Nimic nou în decizia de a alcătui o colecție din obiectele scoase la iveală din lăuntrul mormintelor (săli întregi din muzeele lumii sunt constituite în această manieră) și, totuși, de o noutate absolută acest demers, în care obiectul sărăcăcios, umil și aparent nesemnificativ (cuie ruginite, bucăți de lemn din sicrie, gloanțe, nasturi, bumbi și alte fragmente din artefacte de uz personal) construiește o poveste și devine, pe nesimțite, parte a unei opere de artă.

Cine s-ar fi gândit să păstreze rămășițele acoperite cu țărână și sânge ale unor dispariții violente, petrecute în urmă cu mai bine de o jumătate de veac și readuse la suprafață în urma unor săpături în locuri mai mult sau mai puțin știute, bănuite? Un om cu o gândire profund creștină, conștient de puterea încapsulată în aceste fragmente de realitate, care au însoțit corpurile victimelor și s-au impregnat cu mireasma ființei lor.

Așezate în tainițele pământului, erau doar niște obiecte banale, lipsite de valoare estetică, aduse la suprafață, ele poartă ceva din identitatea celui însoțit. Marius Oprea a intuit transferul simbolic și a cules aceste resturi cu sfiala și grija creștinului care simte că atinge relicve. Le-a purtat cu el prin viață și prin lume și, la un moment dat, a început să creeze diferite configurații, folosind tehnica colajului, potrivind cuie ruginite pe foițe de aur, modelând lemnul sicrielor pentru a izvodi din el crucile absente de la căpătâiul martirilor, pictând, scriind liste de nume și frânturi din cele întâmplate.

Rătăcind virtual printre exponatele adunate ca-ntr-un căuș de lumină la Museikon, mi-a răsărit în minte ultima dintre faptele milosteniei trupești, care ar putea fi puțin reformulată, în acest context, convertindu-se în semn al milosteniei sufletești – Mort ai fost și te-am aflat... Nu-i puțin lucru să oferi odihnă unui defunct, rânduindu-l creștinește chiar și după zeci de ani, după cum nu-i puțin lucru să dăruiești familiei mângâierea de a ști unde și cum le sunt îngropați adormiții.

Și, peste toate, să-i înveșnicești pe cei atât de chinuiți și de nedreptățiți, încât să-i faci străvezii în țesătura obiectelor religioase, în care adie numele lor, iar durerea și jertfa le sunt strigate prin toate fibrele lemnului și ale cuielor cu care au fost pironiți în întunericul sfârșitului.

Goi au fost – cei 51 de bărbați deshumați la Periprava, în cimitirul lipovenesc, chiar așa au fost înmormântați – și acum sunt înveșmântați în aripi de serafimi. O expoziție amintind de arta catacombelor și de simplitatea plină de tărie a creștinismului primar, care circumscrie multe feluri de moarte, dar o singură Înviere, pe care o așteaptă toți, împreună, răbdători până la Cer.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Noua Literatură

Ca prozator, Cristi NEDELCU se află încă la debut, în sensul că n-a publicat roman, ci doar proză scurtă, volumul său Graffiti, apărut anul trecut, fiind bine primit de public și de presă.

Fragmentul pe care îl propun azi, la rubrica Noua literatură (vz mai jos), face parte dintr-un roman, aflat aproape de final, o scriere alertă, cu o poveste interesantă, în subteranele căreia se dezvoltă subtil o parabolă cu apertură sociologică. Am selectat un fragment de pe la mijlocul romanului, care dă măsura talentului său. Inventiv epic, cu o scriitură inteligentă și cu imaginație, Cristi și-a format stilul ca jurnalist și capacitatea constructivă ca dramaturg.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Livada cu vișini​​

de AP Cehov

Recomandată de

Adriana IRIMESCU (Titieni)

[Radio Trafika Europe]

NOUTĂȚI

Humanitas

În numărul acesta semnează

Ioana Pârvulescu, la BNR

UN EVENIMENT TEATRAL

Miercuri, 27 mai, de la ora 18:00, pe SCENA 5, va avea loc premiera spectacolului-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

Recomandări OPTm

Andrew Singer

la Penn University State

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Harlan Coben este autorul cărții The Stranger, recent ecranizată de Netflix, în serialul de succes cu același nume. Fanii genului thriller vor fi cu siguranță încântați să audă că deja cunoscutul autor a publicat, anul acesta, un nou roman: The Boy from the Woods. Stephen King l-a citit și a spus că i-a plăcut la nebunie. Promite, așadar, să fie o poveste which brings the Wilde in Wilderness (nu spunem mai multe, vă lăsăm să descoperiți pe cont propriu).

Sandra OPRESCU

Una dintre cărțile importante ale anului trecut este Staze și metastaze carcerale, semnată de Ioana Cistelecan, un volum consistent despre literatura închisorilor comuniste, de la producțiunile orale (Radu Gyr) la memorialistica de după detenție (Nichifor Crainic, Paul Goma). Documentată, scrisă cu pasiune, cartea aduce și o viziune asupra epocii de teroare. Un fragment din carte a fost publicat în revista OPT motive.

Doina RUȘTI

Rafel Nadal (să nu-l confundăm cu faimosul tenismen, care are un „a“ în plus) a publicat recent romanul Mare de vară, unde evocă momentele petrecute în insulele Stromboli și Hydra, și întâlnirea cu Leonard Cohen. Ce mai știm despre Nadal? Doar că în 2019 a câștigat premiul Ramon Llull pentru cartea Fiul italianului. Romanul său de succes, tradus in 22 de limbi este La Maledicció dels Palmisano.

Alexandra NICULESCU

Radu ALDULESCU - de vorbă cu editorul său, Andrei RUSE, nu demult, la apariția unei noi ediții din Rezidenți în casa visurilor.

Anul BEETHOVEN

Edituri mici, cărți importante

Cartex

Roxane Gay scrie despre corp, folosind propriile bătălii emoționale, ca instrumente de explorare a zecilor de frici ce ne populează ființa, atunci când e vorba despre plăcere, consum, imagine, sănătate, dorință, acceptare și refuz.

Într-un fel, cartea răspunde la provocarea lansată de Margaret Mead cu decenii bune în urmă: „Înainte de a încerca să vedem cum putem schimba obișnuințele alimentare, trebuie să înțelegem ce înseamnă a mânca.” Pentru fiecare dintre noi, dincolo de tiparele culturii căreia îi aparținem, există răspunsuri individuale, care derivă din firele mai mult sau mai puțin întortocheate ale istoriei personale, din feluritele alegeri făcute de-a lungul timpului și din relațiile stabilite cu cei alături de care am străbătut bucăți din cărările lumii.

Roxane Gay, Foame. Memoriile corpului (meu), traducere de Aurelia Ulici, București, Black Button Books, 2019

Cristina BOGDAN

Cărți de succes

[ART]

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro

Echipa