59 / 12 aprilie, 2021

Spirala timpului

În holul de intrare al Muzeului Inocenței din Istanbul, scriitorul Orhan Pamuk a așezat o imagine a unei spirale a timpului, care unește, după modelul ideilor aristotelice, o suită de puncte ce simbolizează momentele indivizibile ale existenței. E ca și cum timpul ar fi un fluviu în continuă curgere, strecurându-se când și când prin deschizăturile unor baraje, menite să creeze senzația iluzorie a unor opriri.

Cele douăzeci de proze scurte din volumul Alexandrei Niculescu, Kyparissia, apărut recent în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Editurii Litera, oferă astfel de popasuri, reușind să convertească timpul în spațiu și să ni-l livreze în capsule mici, cu etichete strălucitoare.

Sate grecești, plaje spaniolești, colțuri de lume bucureșteană, drumuri între destinații cu denumiri mai mult sau mai puțin exotice (de la Valetta la Bugibba), personaje coborâte dintre filele cărților unor scriitori celebri, reunite imaginar pe o insulă din Oceanul Atlantic (Gekrepten a lui Cortázar și Bartlebloom al lui Baricco) – toate evocă momente din viața personajului-călător dintr-o proză într-alta: Ava. Vârstele existenței ei împrumută culorile locurilor străbătute. Iar naratoarea pare a-și lua rămas bun de la fiecare secvență depășită, cu inocența copilei din proza intitulată Noi plecăm în Venezuela, care încearcă să se despartă cum se cuvine de chioșcul cu pateuri de lângă școală sau de fosta casă a unei colege.

„M-am ascuns după un copac și i-am spus chioșcului în șoaptă: noi plecăm în Venezuela și nu știu când o să mai iau un pateu de-aici, dar îmi plăcea să stau să aștept, să avanseze încet coada, om după om, și să ajung și eu în față. (...)

I-am făcut cu mâna: noi plecăm în Venezuela în curând, și nu știu dacă o să mai vin să te vizitez, voiam doar să zic că, deși mă cam sperii, îmi place aici în grădină, chiar și înăuntru (...), dacă mai e cineva cu mine și se deschid ferestrele și se aprinde lumina și nu se mai aud scârțâituri și hârâituri și foșnituri.” (p. 40-41)

În scris, despărțirea devine șansa de a retrăi întâmplările trecute, stările care te-au conținut la un moment dat, ca o ultimă mângâiere așternută pe o mobilă la care ești nevoit să renunți. Atentă la suișurile și coborâșurile clipelor prezente și rememorate, naratoarea vrea să comprime timpul parcurs, să-l încremenească într-un dispozitiv miraculos, capabil să conserve realitatea nu doar pentru simțul vizual, precum fotografia:

„M-am gândit de multe ori că ar fi frumos să existe un fel de aparat cum e camera foto care, în loc de poze, să înregistreze mirosuri, ca mirosul din camera care dă spre pădure, de exemplu, și, oricând vrei pe urmă, apeși pe un buton și poți să-l simți iar.” (p. 120-121)

Cunoașterea senzorială a lumii este nuanțată de interesul acordat detaliilor, scriitura având darul de a recompune realitatea din fragmente. Ca un arheolog care reface un vas din cioburile trecutului, aduse sub privirile timpului prezent, Alexandra Niculescu rescrie partiturile unor epoci interioare lăsate în urmă – a copilăriei, a tinereții, a îndrăgostirii și a despărțirii, a strămutării și a încercării de adaptare în spații culturale diferite.

Pentru fiecare timp și loc lăuntric există referințe geografice, literare, cinematografice, al căror rol este de a dezvălui ungherele mai puțin vizibile ale poveștilor. Scriitura fluidă alternează ochiul optic (mereu în mișcare, în neașezare), cu cel haptic (David Le Breton), care zăbovește asupra ființei sau a obiectului descris, căutându-le semnele distinctive.

Nu doar oamenii sunt așezați sub lupă și examinați meticulos, ci și animalele sau artefactele. Măgarul Nick, în nuanța lui „asfaltie sau cafenie” (din Visul unei zile de vară) și puiul de cămilă Orhan (din Cirque amar), înzestrat cu darul lecturii (ca un fel de contaminare simbolică de la prozatorul turc căruia îi poartă prenumele), sunt interlocutori autentici pentru naratoarea-personaj. Tăcerea lor nu diminuează puterea dialogului, iar întâlnirea cu ei constituie un prilej de evadare din lumea semenilor, uneori greu de suportat:

„Într-o zi coboram treptele, multele trepte, alături de șirul de măgari și de Aris, cum făceam de obicei: urcatul, coborâtul pe lângă ei și privitul copiilor care se agățau de gâtul unui măgar îmi făceau mare plăcere pentru că eram așa aproape de Nick, și el își vedea de-ale lui, și ce putea fi mai bine? (…)

Vezi, de asta e bine să stai pe lângă un măgar, unul frumos ca tine, adică, pentru că n-o să spui niciodată așa ceva. Bine, nu spui nimic și nici nu prea știi că exist și de cele mai multe ori te uiți parcă special în altă parte, dar, orișicât, asta înseamnă că n-o să spui nimic care să mă scoată din sărite.” (p. 20-21)

Personajul feminin și puiul de cămilă din povestirea Cirque amar alcătuiesc un cuplu la fel de îndrăgostit de lectură ca cel compus din Anibalector și băiatul portughez naufragiat pe insula lui, din romanul lui Rui Zink, Cititorul din peșteră. Afinitatea intelectuală, tradusă în pasiunea pentru citit și înclinația către textele anumitor autori (Saramago, Marquez și, mai ales, Cortázar), devine motivul retragerii celor doi într-un univers numai al lor:

„Orhan a continuat să vină la mine, și i-am citit, de fapt am citit amândoi din Cortázar, în sfârșit convingeam pe cineva să-l îndrăgească pe Cortázar la fel de mult ca mine. Uneori râdea când era câte un pasaj caraghios sau absurd, i se mișca ușor cocoașa de râs, bătea cu copita dreaptă în podea și se lipea mai mult de mine. Ești singurul pui de cămilă care are aceleași gusturi ca mine, am zis, de fapt nu cunosc niciun om care să se entuziasmeze așa la ce-mi place mie. Dacă trăiești lângă ei, îi observi, le vezi gesturile, le asculți dialogul, le simți suferința, într-un fel îi cunoști, dar știi, Orhan, e doar așa, o părticică, și pe urmă ei n-au căldura asta a ta, n-au pielea ta și n-au râsul tău, n-au ochii tăi și n-au inocența ta.” (p. 104)

De fapt, prozele scurte ale Alexandrei Niculescu propun la tot pasul jocuri intertextuale, scriitorii din literatura universală locuind la fel de firesc în paginile din volumul Kyparissia, precum personajele fictive mânuite de naratoare. Pe unii romancieri imaginari îi creionează atât de firesc, încât te simți depășit de situație și începi să scormonești febril după referințe pe internet, pentru a le comanda cărțile. Cine este acest Pantaléon Sucre, în al cărui nume scânteiază amintirea capitalei Boliviei? Și de ce nu l-am citit până acum? Porțile dintre realitate și ficțiune nu sunt niciodată închise, lumile comunică împrumutându-și siluete, întâmplări, stări sufletești.

Naratoarea se așază mereu, precum chipurile feminine din tablourile lui Vermeer, la o fereastră sau în dreptul unei uși, pe pragul dintre lumea dinlăuntru și cea din afară. În termenii lui Michel Foucault, ea se plasează într-o heterotopie, în care interiorul și exteriorul se ating, se suprapun, se îmbrățișează. De acolo, trimite către noi semne fluide, ca o fluturare de mână la despărțire sau ca un val ce mângâie urma pasului pe nisip. E aluzivă și metaforică, nu se lasă prinsă într-o etichetă, iar dacă încercăm să-i vorbim limba și să-i punem toate întrebările care desfac poveștile, se retrage în cochilie sau pleacă. Ultima proză, cea care dă și titlul volumului, pare a fi o pledoarie pentru singurătatea care ne ferește de ipocrizie, pentru retragerea în tine însuți între semeni cărora nu le vorbești și nu le înțelegi limba și nici ei pe a ta. De fapt, bariera lingvistică e doar o metaforă pentru acea formă de izolare interioară, de bună voie și în deplină seninătate, care constituie adesea semnătura unui creator autentic:

„Sunt la fel de singură cum eram când vorbeam cu câte zece persoane la masă, nimeni nu mă privește, la fel cum nimeni nu mă privea cu adevărat nici înainte, când toți așteptau doar să audă ceva despre ei.” (p. 233-234)

Ajunsă la cel de-al treilea volum de proză scurtă, după Săptămâna merelor coapte (Vremea, 2012, semnat cu pseudonimul Su Anisa) și No, Thank You (Herg Benet, 2014), Alexandra Niculescu reușește „să scoată la lumina frumusețea tristă care se ascunde oriunde” (după cum își mărturisește intenția în Invitația la lectură) și să o așeze în istorii care nu au greutatea cuferelor de călătorie, ci ușurința de a zbura a baloanelor cu aer cald. Scriitura ei ne poartă firesc, unduitor, prin colțuri de lume și de gând, amintindu-ne că timpul se înscrie în noi prin poveștile trăite, transformându-ne, pe fiecare în parte, în narațiuni mai lungi sau mai concise, mai ramificate sau mai liniare.

Alexandra Niculescu, Kyparissia, București, Editura Litera, Biblioteca de proză contemporană, 2020, 235 p.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

în același număr

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

NOUA LITERATURĂ

Aflată la debut, Camelia BĂLUȚĂ frecventează cursul de scriere creativă de la Universitatea din București. Scrie atent, vădind înclinații certe către gotic și proza de mistere. Povestirea Sora Ratched a fost o temă de seminar, care mi se pare promițătoare, tocmai pentru că este scrisă sub presiunea pe care o degajă orice exercițiu.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Boualem Sansal, Trenul de Erlingen

sau Metamorfoza lui Dumnezeu

Humanitas, 2020

Carte recomandată de Radu PARASCHIVESCU

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

CĂRȚI

Tracus Arte, 2020

Raúl Quirós Molina (Madrid, 1980)– Los caballos inocentes

Cartea a obținut premiul Felipe Triga și vorbește despre un grup de prieteni din cartierul San Blas din Madrid, care se reunesc în casa unuia dintre ei pentru a-și rememora tinerețea prin intermediul discurilor, fotografiilor, poveștilor. Ce teme abordează? Lipsa locurilor de muncă, represiunea sexuală în Spania anilor optzeci, apariția drogurilor, divorțul și adopția într-o țară care încerca să se nască. Quirós Molina este profesor de teatru și de scriere creativă și a fost finalist la premiul Nadal, cu romanul Aquellas niñas que reconocimos en fotos în 2018.

Alexandra NICULESCU

Paladin, 2020

Humanitas, 2020

Casa de pariuri literare, 2020

Max Blecher, 2020

În nr.-ul acesta semnează

Bianca ZBARCEA: Foto-poeme

Sonnet 73: That time of year thou mayst in me behold
by William Shakespeare

That time of year thou mayst in me behold
When yellow leaves, or none, or few, do hang
Upon those boughs which shake against the cold,
Bare ruin'd choirs, where late the sweet birds sang

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro