Pe cealaltă parte a Mării Negre, la Batumi, în Georgia, țărmul nu-ți așterne sub tălpi nisipuri fine și încinse ca la Mamaia, ci pietre plate și netede, în culori ce îmbracă un spectru destul de larg, de la griuri, ocruri și brunuri, până la rotunduri verzi-albăstrii, fiicele apei, sau portocalii-roșietice precum apusul, pe care aici chiar ai șansa să-l vezi în toată frumusețea lui.

Stau cocoțată pe un chaise longue azuriu, la doar câțiva metri de apa cu volane de valuri înspumate, și mă uit la pietrele ce se-nșiruie de jur împrejurul meu, ca la niște oameni cărora încerc să le ghicesc temperamentul și poveștile de viață. Asta mică, gri petrol, cu striații negre, seamănă cu o bătrână îndoliată, plângându-și timpul irosit pentru alții. Cealaltă palidă, ca un răsărit de soare într-o zi înaltă de vară, e o adolescentă nemulțumită de ea însăși, deși scânteietoare pentru ochii celorlalți. Din loc în loc, formațiuni cenușii, aplatizate, îmi construiesc pe ecranul minții siluetele unor bărbați trecuți de vârsta ultimelor aventuri, închiși definitiv în propria plictiseală și banalitate. Cât despre colțuroasa pictată în roșu aprins, ascunsă printre ovalurile de culoarea mătăsii-broaștei, are aerul unei cucoane a cărei frumusețe s-a fanat într-un târg de provincie, iar văpăile podoabei capilare încearcă să transmită gândul că ar fi fost, cândva, o divă înflăcărată. Ghemotoace mici, de rocă alburie, numai bune de aruncat cu zvâc pe luciul unui lac, se strecoară printre bolovani mătăhăloși, precum copiii între picioarele puternice ale taților.

Deasupra tuturor, ca niște vise împungând din loc în loc somnul oamenilor, țopăie, neașteptat pentru mine, porumbei aproape negri, în căutarea unei firimituri rătăcite din gustarea vreunui țânc. Unde sunt pescărușii, îmi vine să strig cu disperare, într-o limbă pe care, oricum, nimeni n-ar pricepe-o. Ce-ați făcut cu ei, ce vină ispășesc convertiți în trupuri puțin avântate de porumbei perpeliți în rotisorul soarelui?

O ceată de mogâldețe, cu picioare rotofeie și rozalii, aleargă cu talent de fachir peste pietre și-aș vrea să-l opresc pe fiecare în parte și să-l încalț cu sandale împletite din săruturi diafane, așa cum îi înveleam Mariei tălpile în nopțile copilăriei. N-aș putea călca cu ușurința lor pe bolovanii dogoritori și nu mi-aș putea azvârli cu atâta nonșalanță privirile spre întinderea albastră, ignorând complet drumul accidentat de până la ea. Mă scutur de gândul acesta și colind cu privirea mai departe. O tânără oprește, cu un gest scurt și poruncitor, un negustor ambulant și își cumpără o sticlă de Cola. Nimic neobișnuit până aici. Ciudățenia începe atunci când, după ce soarbe o înghițitură din licoare, începe să-și toarne conștiincios pe palme și să se ungă pe tot corpul, de parcă ar fi fost cea mai potrivită loțiune cu factor de protecție sau un prețios ulei, menit să ajute la așezarea unui strat de bronz uniform. Îmi dezlipesc cu greu privirea, zahărul din băutura lui Moș Crăciun mă ține captivă în imaginea fetei. Referințe istorice sau aburi de legendă mi se perindă pe sub umbrarul frunții – contese acuzate că s-ar fi scăldat în sânge de fecioare, pentru a-și conserva tinerețea, prințese obișnuite cu îmbăierea în lapte de bivoliță sau de măgăriță, în speranța păstrării îndelungate a albului nobil al pielii. Sânge, lapte, Coca-Cola. Evoluții, mode, mutații culturale. Zâmbesc pe dinăuntru, mă ridic ca o pisică leneșă de pe chaise longue și mă scufund treptat în marea care nu e primitoare nici măcar la țărm. Apa e rece, destul de murdară, și devine brusc adâncă, nelăsându-ți timp să te obișnuiești cu o pătrundere domoală în ciubărul fără sfârșit. Înot o vreme înspre geamanduri, golindu-mi capul de orice gând. Înot ca și cum aș merge la o ședință de terapie, mă dezbrac de dorințe, oboseli, nemulțumiri. Ultimele care acceptă să cadă precum solzii peștelui sunt visele trăite cu ochii deschiși. Dar nici măcar ele nu reușesc să-și mențină nedizolvată ființa, în timpul exercițiului lin și deplin al înotului. Îmi simt degetele de la mâini murate și-mi amintesc limpede sonoritățile din vocea mamei, când ne striga să ieșim din mare, și-apoi nesfârșita numărătoare-litanie a secundelor și a minutelor până când aveam voie să reintrăm în valuri. Glasul mamei mi-a devenit conștiință, au trecut mai bine de treizeci de ani de-atunci și, totuși, îmi sună clar în urechea interioară. Ies, gata, ies. N-am răbdare să stau la plajă, niciodată n-am avut, așa că mă plimb pe faleză și mă opresc, din loc în loc, să admir statuile și să citesc plăcuțele care oferă informații despre sculptori și donatori. First Love. Față în față, îngenuncheați, doi tineri alcătuiesc din corpurile lor, așezate în profil, o inimă uriașă. Scotocesc prin cufărul minții. Care o fi fost prima mea dragoste? M-am amorezat încă de la grădiniță, n-am nevoie de martori care să-mi povestească, memoria mea afectivă funcționează impecabil. Și, cu toate astea, am iubit o singură dată. Bărbatul meu din urmă și dintâi, cum mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, un prieten.

Merg încet, înveșmântată în briză, înspre capătul falezei, unde știu deja că-i voi găsi pe Ali și pe Nino, un tânăr azer, musulman, și o prințesă creștină, georgiană, îndrăgostiți dincolo de toate cutumele societății și de toate legile și interdicțiile religiilor lor. Siluetele celor două statui care se contopesc, devenind una, înalte de 8 metri, deapănă mai departe ireala poveste de iubire dintre protagoniștii romanului semnat de Kurban Said, un pseudonim al scriitorului Lev Nussimbaum. Artista Tamara Kvesitadze a creat această sculptură cinetică și a așezat-o pe malul mării, la Batumi, ca pentru a ne induce definitiv ideea că dragostea e o continuă călătorie către cel iubit, din străvechea dorință platoniciană de a fi din nou întregi. Ajung în apropierea contururilor din oțel și mă scufund în liniile armonioase ale îmbrățișării personajelor, ca într-o mare, de data aceasta, prietenoasă.