Revistă print și online

Domnul Stan

Totul a început într-o vineri, atunci când domnu’ Stan a blocat circulația din centrul Londrei, la oră de vârf, pentru că o pisică neagră trecuse prin fața mașinii. Cu doar o săptămână înainte, mii de oameni fuseseră evacuați din aceeași zonă din cauza unui pachet suspect. Se întâmpla în perioada alertelor cu bombă, în majoritate false, tratate însă de poliție conform principiului better safe than sorry: clădiri evacuate, străzi închise, polițiști, pompieri și pirotehniști trimiși la fața locului.

Singura dată când desfășurarea de forțe își justificase pe deplin prezența fusese la descoperirea unui proiectil neexplodat din Al Doilea Război, la intersecția dintre Oxford Street și Shaftesbury Avenue, unde se construia un nou rând de case, întâmplare care-i născuse domnului Stan interogații filozofice: "oare dacă o bombă, din astea vechi de 80 de ani, explodează, îmi spunea odată, ar putea fi considerat cel care a descoperit-o victimă a războiului? Sau, în cazul în care nu moare, veteran de război cu indemnizație pe viață?"

Domnu’ Stan își umple uneori timpul cu astfel de reflecții pe marginea istoriei, una dintre pasiunile lui, între două curse de taxi prin capitala Angliei. Când era copil, îmi spunea altă dată, un consătean de-al lui, din Ardeal, a descoperit la marginea pădurii o bombă, ieșită din pământ ca ciupercile după ploaie. A luat proiectilul la subraț, s-a urcat pe bicicletă și a pedalat trei kilometri, cu vârful corpului metalic sprijinit de ghidon, pe ulițele pline de gropi, până la secția de Miliție. Șeful de post și-a trimis unul dintre subalterni după băutură, apoi, timp de câteva ore, între shoturi de pălincă și fum de Carpați, au luat obuzul în brațe, l-au întors pe toate părțile, l-au ciocănit, au încercat să-l demonteze și, într-un târziu, când s-au plictisit, l-au trimis pe micul Stan la primărie, să șutească singurul aparat foto din sat, un Smena din ’53, ținut cu mândrie în vitrină. Când pirotehniștii au sosit, alertați de primar, au găsit jumătate de sat în curtea Miliției. Proiectilul fusese mâzgălit cu o cretă, cu numele celor prezenți, și fiecare îl ridica, pe rând, deasupra capului, ca pe un trofeu de Wimbledon, mulțumind tribunelor, în lacrimi de bucurie, din mijlocul unui stadion imaginar plin ochi de fani. Când nea’ Vasile, șeful de post, făcea semn din mână că poza e gata, trofeul era pasat următorului câștigător.

Toată întâmplarea ar fi fost greu de crezut dacă domnu’ Stan nu mi-ar fi arătat cele câteva poze alb-negru rămase de la mijlocul anilor ’70, recuperate dintr-o ladă din casa bunicilor, pusă în vânzare la ultima călătorie în țară. Și mai neobișnuite au fost gândurile lui despre acea întâmplare: "imaginează-ți că hitleriștii ne-ar fi omorât, la 30 de ani de la sfârșitul războiului, cu mult după ce muriseră și ei. Sau ne-ar fi schilodit și ar fi trebuit să căutam un jurist care, la rândul lui, să le caute urmașii și să-i pună să plătească despăgubiri." Cu gândurile astea în cap și exaltarea din voce, domnu’ Stan chiar părea a fi în căutarea unui jurist care să-i explice procedura în detaliu, ca și cum o iminentă descoperire urma să-i dea viața peste cap.


*


Domnu’ Stan poartă mai tot timpul o pereche de ochelari de soare Gucci, cu ramă supradimensionată și lentile maronii, și un cojoc din piele de oaie. Când vremea din Anglia îi permite, își parchează taxiul pe Old Church Street, într-unul dintre locurile preferate, își dă cojocul jos și stă la soare: "cel puțin 15 minute, zice, să mă încarc". În nesfârșitele ore de condus ascultă muzică clasică. Preferata lui e Turkish March. O altă pasiune la care n-ar renunța pentru nimic în lume e joggingul. Aleargă de trei ori pe săptămână, în Hyde Park, și se laudă cu un record de 19 minute și 55 de secunde la 5000 de metri. Febra alergatului l-a cuprins de la vârsta de 20 de ani. Acum are peste 50 și niciun fir de păr alb în cap. Muncește 60 de ore pe săptămână și vorbește cu o studentă japoneză. Într-o zi, a venit cu ea pe la mine. Am stat în curte. Era vară. Japoneza o ardea excelent pe franceză. Aveam să aflu că își petrecuse copilăria la Paris. Doar trăsăturile îi erau orientale, comportamentul și atitudinea franțuzești.

În trecut, domnu’ Stan fusese chiar însurat cu o japoneză. Tot în trecut, îmi zicea că terminase Sorbona. Odată îl luase unu’ la mișto și-l pusese să vorbească în franceză: "o rupea cu mine într-o franceză stricată, îmi zice. Mă, când i-am trântit un subjonctiv, nu mai știa ce-i cu el."

În altă perioadă, domnu’ Stan se apucase de italiană. Începuse cu înjurăturile. În mijlocul unei fraze trântea din senin un vaffancullo, doar pentru ca îi plăcea cum sună. Cu toate că avea diplomă de Sorbona și locuise mulți ani în Japonia, domnu’ Stan, din motive doar de el știute, vorbea cu japoneza în engleză. Ascultam, fără să-l întrerup, o barely spoken english însoțită de largi mișcări din mână. Istoria lui cu studenta părea un mister pe care nu țineam neapărat să-l descifrez, mai ales că în privința femeilor domnu’ Stan era scump la vorbă. Mă mulțumeam doar să-l întreb uneori, la o bere: "ce-ți face, mă, japoneza? I-ai dat la buci?" Surâdea fâstâcit, de fiecare dată, înroșindu-se ca o teenageriță timidă: "nu, mă, nu sunt din ăla". "Nu ești din ăla care dă la buci?"

Domnu’ Stan îi dă bani japonezei și, în general, oricărei femei. "Femeile vor bani", declară satisfăcut, ca și cum le-ar fi aflat cel mai ascuns secret pe care era acum dispus să-l dezvăluie lumii întregi; "asta e tot ce vor ele". "Te-ai gândit că s-ar putea să profite de tine?" Dă din mână a lehamite și răspunde cu un E prelungit, ardelenesc, care poate însemna "da" sau "nu", în funcție de intonație.

Slăbiciunea domnului Stan pentru asiatice nu i-a adus tot timpul beneficii. Într-o seară, pe când era la muncă, atenția i-a fost atrasă de o chinezoaică. Tânăra se plimba de la un capăt la celălalt al unei străzi din sudul Londrei, cu brațele încrucișate la piept. Tocmai ce încheiase ceea ce părea a fi fost o ceartă cu un bărbat ieșit din pubul apropiat. Purta o fustă scurtă, tocuri și decolteu, iar domnului Stan i-a trecut prin cap că s-a certat cu iubitul și, într-un acces de nervi, a ieșit la aer. A oprit mașina în dreptul ei, a deschis geamul și a întrebat dacă o poate ajuta cu ceva. Femeia n-a zis nimic. I-a întins apoi o bancnotă de 20 de lire, scuzându-se că n-avea mai mult la el. "Sper să-ți fie de folos, i-a zis; cheamă un taxi sau, dacă vrei, te pot duce eu acasă". Scurta abordare i-a adus o amendă cât toate zilele pentru cerere de servicii sexuale, dată de un agent apărut pe neașteptate, pe a cărui uniformă era prinsă o microcameră de filmat.


*


Cu trei zile înainte de incident, domnu’ Stan își luase cea de-a cincea hârdiboanță, la licitație, cu gândul s-o ducă în țară ca pe toate celelalte. Pasiunea recentă pe care și-o descoperise nu era atât pentru mașinile vechi, cât pentru atmosfera din cadrul licitațiilor, lumea pestriță întâlnită acolo și contrastul dintre gălăgia de fond și gesturile discrete ale ofertanților. În rest, nu-i erau de mare folos, cu volanul pe dreapta, și nu i le-ar fi cumpărat nimeni dacă se hotăra să le vândă. Singura plăcere, îmi spunea, ar fi fost că la bătrânețe o să le contemple, aliniate frumos în curte, să știe că măcar s-a ales cu ceva după toată perioada de muncă afară.

Când a apăsat brusc frâna, în miezul zilei, pe London Bridge, se afla în rabla proaspăt cumpărată. Japoneza îl însoțea. Îl rugase s-o ducă la aeroport, iar fata nu înțelegea de ce se oprise în mijlocul drumului. "Ceva rău e pe cale să se întâmple dacă nu dau mașina cu spatele măcar un pic", i-a zis.

După cinci minute, o coloană de doi kilometri s-a format în spatele lui. În față, la o distanță de două sute de metri, s-au aliniat, ca pentru atac, primele mașini de poliție și pompieri, din cele o sută care urmau să apară până la lăsarea serii. O bandă galbenă, lată de o palmă, pe care erau imprimate, cu litere negre, cuvintele do not cross, a înconjurat tot perimetrul. Nu mai putea să se miște deloc. S-a gândit că asistă, probabil, la o nouă alertă teroristă, ceea ce ar fi justificat și mai mult manevra automobilistică echivalentă celor trei pași înapoi. Felina cauzase ghinionul și prevestea unul și mai mare, cu toate că primul lui gest n-a venit deloc în urma unei superstiții, ci a fost motivat de simplul fapt de-a n-o călca din greșeală. După o oră, fără niciun fel de lămuriri din partea poliției, tremurând de frig, în spatele benzii galbene, alături de ceilalți șoferi nevoiți să-și părăsească mașinile, m-a sunat. Bateria era aproape moartă, cele două procente rămase nu-i ajungeau să intre online. La insistențele lui, am aprins televizorul. Pe BBC, în dreptul burtierei, se putea citi: "un autoturism înregistrat pe numele unui militant IRA, căutat pentru numeroase atentate comise în UK, se află la această oră pe London Bridge. Pericol ridicat de explozie. Londonezii sunt sfătuiți să părăsească zona. Agenții Scotland Yard vizionează ore întregi filmate de camerele de supraveghere". Conversația s-a întrerupt înainte de a-i putea transmite ceva.

De-abia a doua zi am reluat legătura. M-a rugat să-l iau de pe Victoria Embankment, de la sediul Metropolitan Police. Mă aștepta în fața clădirii. Era într-o stare de agitație maximă și scotea câte un vaffancullo la fiecare al doilea cuvânt. Pierduse legătura cu japoneza când îl luaseră la secție.

Din ce-am putut afla, hârdiboanța fusese tractată într-un loc ferit și detonată preventiv. L-au întrebat, în mod repetat și agresiv, ce legătură are cu Bernard McGinn și Noua Armată Republicană Irlandeză, iar el le-a răspuns de fiecare dată că e doar o neînțelegere și singurul lucru de care s-ar face vinovat, dacă cineva ar ține cu tot dinadinsul să-l acuze, ar fi că a oprit brusc mașina ca să nu lovească o pisică și acum regretă profund tot deranjul. Spre dimineață, un bărbat înalt, cu ochelari și voce blândă l-a condus într-o încăpere complet albă, i-a pus tot felul de întrebări ciudate, apoi i-a arătat diferite planșe cu desene, rugându-l să explice ce vede.

L-am lăsat în dreptul locuinței, lipsit de ultima picătură de vlagă, ca după un maraton de 24 de ore. Trebuia să facă față unui nou set de întrebări chiar în după-amiaza aceleiași zile.

Apoi, vreme îndelungată, n-am mai avut nicio veste de la el, dar asta nu era ceva neobișnuit. Pleca de obicei în țară, pentru diferite perioade, și reapărea la fel de brusc. Cu timpul, îmi ieșise din cap toată tevatura din ziua incidentului. Într-o seară, schimbând canalele TV, am văzut o imagine trimisă de poliție televiziunilor, cu figura unui bărbat surprins în timp ce evada din London Psychiatric Clinic. Era o fotografie din profil, luată de una din camerele agățate pe stâlpi. Ce mi s-a părut amuzant era că evadatul, în miez de noapte, purta o pereche de ochelari de soare care-i acoperea toată fața, iar peste pijamalele albe își luase ceva ce semăna cu un cojoc.

Alex STOICESCU

Născut în '79. Fost jurnalist mutat din 2012 în țara lui Shakespeare. Și-a lui Orwell. Scrie din adolescență (tot ce-i trece prin cap). A debutat cu o proză scurtă în Revista de Povestiri în decembrie 2022 și a participat la Creative Writing Sundays organizate de aceeași revistă.

în același număr