Deschiderea care se închide

Nu știu dacă e o megatendință la nivelul întregului „sistem mondial postmodern”, dar știu că la nivelul a ce a mai rămas din învățămîntul nostru de umanioare (neproducător de bani, după actualele criterii de piață), de la clasa zero pînă la facultate, elevii nu sînt deprinși, în general, cu două operațiuni elementare menite să le deblocheze gîndirea: 1) exercițiul continuu al întrebării „de ce?”; 2) punerea adecvată în context istoric. Asta, în timp ce ni se livrează, demagogic, discursuri despre necesitatea „gîndirii critice.”

Probabil, utilizarea sistematică și „pe bune” a operațiunilor în cauză (în cazul în care am avea suficienți oameni pregătiți pentru asta) ar duce la virusarea întregului sistem, de aceea cel mai răspîndit „de ce” cu care ne confruntăm e: „de ce trebuie să învățăm lucruri pe care nu le știm, care sînt dinainte să ne naștem noi și care nu au legătură directă cu viața noastră?” Ar fi ipocrit să dăm vina pe „tineretul din ziua de azi” pentru o atare mentalitate: el consumă ce i se oferă din momentul socializării primare, iar sistemele, orice fel de sisteme, le fac și le întrețin adulții, pentru interesele lor.

Nu mai e la modă să citești (și) ca să descoperi, ci ca să „te identifici” (cu un brand, eventual). Normal pînă la un punct, acest mod de a citi devine prin generalizare un simptom al depersonalizării și al condiționării. Nu mai înveți decît „ce știi deja”, nu mai citești decît ce îți e familiar. „Nu-l putem citi pe Creangă (de exemplu), că are prea multe regionalisme și arhaisme, nu se înțelege ce spune.” Păi, de-aia a făcut chiar Creangă glosarul ăla chiar pentru necunoscătorii de pe vremea lui (cu Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu, în frunte): ca să le explice și ca să învețe. Creangă era „exotic”, pe alocuri de neînțeles, și cînd citea la cenaclul Junimea, iar publicul de țărani care-i asculta poveștile performate de „luminătorii poporului” la 1900 nu percuta deloc, nu-l simțea ca al lui.

Pe cale de dispariție pare azi bunul obicei de a-ți „dezvolta vorbirea” în copilărie, căutînd plin de curiozitate prin dicționare, în timp ce citești cărți, cuvinte și expresii pe care nu le cunoști. Paradoxal sau nu, deși avem „goagăl”, tinerii așteaptă, de regulă, să primească mură-n gură totul, instant, cu minim efort: input-output. Lectura prelungită obosește. Noua marotă: „a bifa.” Limbajul corporate ar face deliciul (vorba vine) unui „nou Caragiale”, dar sînt tot mai multe semnale, și nu de azi-de ieri, că tot mai mulți tineri nu mai înțeleg ce e comic în ce li se spune că-i comic: lor li se pare totul foarte serios acolo. E. Lovinescu a avut, pînă la urmă, dreptate (la un anumit nivel): a venit în sfîrșit vremea cînd ironiile lui I. L. Caragiale la adresa clasei de mijloc trebuie explicate cu note de subsol.

Astăzi, nici autoironia și umorul nu se mai „poartă”: semn al unei deschideri care se închide. Vorbim, ipocrit, de toleranță și deschidere, dar ne comportăm ca niște trolli și hateri cînd nu ne izolăm, autosuficient, în propriile bule. Celebrăm diversitatea, dar ne diversificăm din ce în ce mai standardizat. Facem apologia comunicării generalizate, dar nu sîntem dispuși să ne înțelegem unii pe alții, fiecare o ține, pînă la capăt, pe-a lui. Elogiem mobilitatea în spațiu și Rețeaua nelimitată, dar timpul, păcătosul, ne joacă feste: pentru oamenii tineri trecutul e, tot mai mult, o țară străină pe care nu simt nevoia să o exploreze și să o cunoască. Chiar dacă între timp infirmată, ideologia „sfîrșitului istoriei” a inhibat sistematic simțul istoricității, Istoria însăși fiind considerată purtătoare de viruși periculoși ai opresiunilor de tot felul. Iar în cazul în care interesul pentru istorie se manifestă, aceasta e recuperată și judecată exclusiv după criteriile prezentului.

Se poartă misionarismul (pardon: PR-ismul) agresiv și afectiv, dinainte convins de propriul adevăr și de justețea propriilor condiționări. Ori îi cînți în strună, ori dispari în irelevanță: „ce nu-ți convine? Așa sîntem noi, fraiere. Dai în valorile și în sistemul nostru atotputernic. Dinozaur boring ce ești!” Pînă la urmă, poate au dreptate: noi, cei care cîrcotim, avem o problemă, nu ei. Tocmai pentru că o conștientizăm, ca niște inadaptați (sau semiadaptați) ce sîntem la lumea lor. Un nou tip antropologic a luat naștere în ultimele decenii sub ochii noștri, iar noi, dinozaurii, prinși în Marele Mecanism al acestei Brave New World, în loc să-i „programăm” pe cei care vin, transmițîndu-le ce știm, riscăm să fim reprogramați noi înșine după standardele lor. Oare chiar nu ne mai putem întîlni la jumătatea drumului, învățînd unii de la ceilalți?

Paul CERNAT

Critic și istoric literar, conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București. Cărți: Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice (2018), Avangarda românească și complexul periferiei (2007),* Contimporanul: istoria unei reviste de avangardă(2007), *Modernismul retro în romanul interbelic românesc (2009) ș.a.

Cartea săptămânii

Povestirea Agrișul de A.P. Cehov.

Recomandată de Paul Negoescu (regizor)

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

Liviu Szoke recomandă Lumi eterice (Tatiana Tolstaia)

_________________________

La Carusel Cărturești

__________________________

Cartea Olgăi Tokarczuk identifică tipologii umane, stereotipii, superstiții, demontându-le inedit, persuasiv, șarmant.

Ioana CISTELECAN

__________________________

Un personaj nemuritor: Poirot

Clasic

Copyright © optmotive.ro