La fiecare început de octombrie, spațiul cultural românesc intră în febra premiului Nobel pentru Literatură, devenit, de ceva vreme, adevărată obsesie națională. Analize, pronosticuri, dispute, speranțe și pasiuni se desfășoară până în ziua anunțării câștigătorului, urmată de alte discuții febrile, aprobări sau contestări ale noului nume trecut pe lista celui mai prestigios premiu literar. Arunc și eu câteva observații, decantate în anii de când urmăresc și eu acest fenomen, nu doar despre natura, cât despre așteptările lucide ale viitoarelor rezultate.

1. Principala caracteristică a decernării acestui premiu mi se pare imprevizibilitatea. Comitetul Nobel pare a încerca să dejoace orice planuri de reușită ale celor ce se aventurează să intuiască următorul câștigător. Dacă ne uităm pe listă, de-a lungul anilor, există și scriitori la care se aștepta aproape toată lumea să primească, la un moment dat, acest premiu, există nume cvasi-necunoscute în momentul respectiv și multe nume controversate.

2. După cum a observat toată lumea, acest premiu are și o componentă politică (unii cârcotași ar spune că ea, de fapt, este cea care primează). Deși acest lucru este adevărat, este la fel de adevărat că printre premianți se află și scriitori complet dezinteresați de spațiul politic, dar care activează o reflecție profundă asupra umanului și umanității. De exemplu, într-o perioadă intens ideologizată și străbătută de la Est la Vest de probleme politice, Nobelul pentru Literatură este câștigat de Yasunari Kawabata și Samuel Beckett (1969).

3. De asemenea, s-a observat un "principiu geo-politic" de distribuire a premiului, el străbătând toate continentele. Dar nici aici lucrurile nu sunt simple... Conservatorii acuză Comitetul Nobel că face prea multe concesii unor zone și un scriitori obscuri, neglijând alți scriitori considerați prea mainstream, dar cu o valoare literară net superioară, în timp ce militanții corecți politic îl acuză de un prea mare europo-centrism și de faptul că încă nu suficient de multe scriitoare au primit celebra distincție. De fapt, nici aici nu există vreo regulă fixă, chiar dacă în prima jumătate a secolului trecut premiul fiind destul de concentrat pe literatura europeană, deschizându-se de peste 50 de ani încoace spre spații din ce în ce mai variate, premiind scriitori de primă mărime din America Latină până în Orientul îndepărtat, Africa de Sud sau Egipt.

4. Una dintre tendințe pare a fi totodată de a exclude scriitorii prea vizibili, prea cunoscuți și traduși, prea comerciali. De aceea cred că, de exemplu, foarte popularul Haruki Murakami are puține șanse de a primi premiul. Totuși, atunci când nu mai credea nimeni, un autor deja celebru precum Mario Vargas Llosa a primit Nobelul (2010), iar un cantautor ca Bob Dylan a fost integrat în rândul scriitorilor premiați, surprinzând și chiar iritând pe foarte multă lume. Nu și pe mine, deși recunosc că a fost destul de ciudat să-l primească Dylan (în 2016), și nu Philip Roth, care a și murit la doi ani după... Totuși, recunosc că m-a încântat faptul că acest caz a atras atenția nevoii de a lărgi spațiul poeziei spre funcția ei orfică, spectaculară, pe care o avea inițial, și nimeni nu a reprezentat mai mult pentru o întreagă generație care a schimbat radical discursul public și a reorientat ideologic societatea, decât Bob Dylan.

5. O altă tendință acuzată de unii dintre comentatori este de a fi îndreptat premiul cu deosebire înspre scriitori cu afinități de stânga sau chiar declarați de stânga: Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Pablo Neruda, G.G. Márquez, Dario Fo, Günter Grass ș.a. Cu toate acestea, printre laureați se găsesc și mulți scriitori de dreapta, anticomuniști dizidenți sau care și-au asumat poziții liberale, de la Soljenițîn la Herta Müller. Să nu uităm că, la o diferență de 12 ani, premiul i-a fost acordat și dizidentului Gao Xingjian și scriitorului "oficial" chinez Mo Yan.

6. Unul dintre obiceiurile Comitetului Nobel pare a fi, coroborat și cu ceea ce spuneam la punctul 4, de a acorda premiul, mai ales în privința literaturilor mai mici, nu scriitorului celui mai vizibil, mai tradus, mai "reprezentativ", ci altui scriitor care, deși cunoscut în literatura respectivă, nu a beneficiat de publicitatea și notorietatea primului. Așa se explică, probabil, faptul că, din literatura maghiară, nu a fost premiat Péter Esterházy, tradus și cunoscut și în literatura română, ci cvasi-necunoscutul Imre Kertész. Așa se explică preferința pentru scriitoarea canadiană Alice Munro în detrimentul mai cunoscutei Margaret Atwood. Și chiar în literaturi bogate și diverse, precum cea franceză, l-au primit, în ultimii ani, Patrick Modiano și J.M.G. Le Clézio, iar nu mult mai importantul Michel Tournier, respectiv cea americană, în care au fost premiați Bob Dylan și Louise Glück, iar nu Philip Roth, Thomas Pynchon sau Paul Auster. Etc.

7. Există, după cum știe toată lumea, o lungă listă de scriitori considerați extraordinari, intrați de la început în canonul literar occidental (și nu numai) care lipsesc de pe lista Nobel, începând cu Tolstoi și Ibsen și terminând cu Jorge Luis Borges sau cu Amos Oz. Dacă, în cazul unora dintre scriitori, precum D’Annunzio, Ezra Pound sau Borges, cauza pare să fi fost colaboraționismul lor cu regimuri dictatoriale, în cazul altora, precum Camilo José Cela, acest aspect pare să fi fost trecut cu vederea. De asemenea, absența altor scriitori pare, în acest context, inexplicabilă: Tolstoi, Ibsen, Virginia Woolf, William Butler Yeats, Ernesto Sabato, Julio Cortázar, Allen Ginsberg, Amos Oz și mulți, mulți alții...

8. Există, după părerea mea, cel puțin 7-8 scriitori români care, dacă ar fi beneficiat de o cultură mai importantă sau măcar de traduceri făcute la timp, ar fi fost candidați plauzibili la Premiul Nobel: T. Arghezi, L. Rebreanu, L. Blaga, M. Sadoveanu, N. Stănescu și M. Sorescu (ultimii doi, cu condiția să fi trăit măcar încă un deceniu în plus). De asemenea, ar fi putut primi acest premiu și unii scriitori români care s-au manifestat în alte literaturi, precum: Eugen Ionescu, Panait Istrati, dar și, dacă destinul i-ar fi permis, Paul Celan. Dar timpul nu e pierdut, iar imprevizibilul Comitet Nobel poate produce oricând o nouă surpriză.