E de la televizor, e pe străzi. E din Craiova. Doru Ciolacu trece prin Oltenia în lung și-n lat, de parcă îl caută subiectele pe el, și nu invers, din toată această călătorie cel mai fericit fiind cameramanul cu care lucrează, pentru că nu mai trebuie să se ducă la școală:) Stai pe  lângă Doru și ești doctor în TV. Ca orice reporter deștept, caută adevărul și numai adevărul, lucrul clar, fără ocolișuri, caută ce este, nu ce crede el că este. A făcut așa: Vedere cu olteni, Țăst Show, plus alte emisiuni ieșite din mintea sa iscoditoare, de reporter deștept. În octombrie 2020, la România…în bucate a făcut poeme dintr-un ied înțepenit pe proțap și dintr-un borș din cinci feluri de pește. De ce nu te-ai uita la așa ceva, mai ales acum c-ai aflat  de la mine?  

Zenob

Dragă Doru, la ce visezi în secret? Precis te gândești la o emisiune genială, nemaivăzută, nemaipomenită. Ai făcut-o deja, nu-i așa? Povestește-ne-o!

Bineînțeles. Ca orice reporter îndrăgostit de ceea ce face, și eu visez la o emisiune cu totul specială, apropo de emisiunea mea culinară. Știi că fac această emisiune pe la țară. Adun rețete vechi, din bucătăria străbunilor, de peste tot din Oltenia. Și merg peste tot, prin toate cătunele și prin toate satele. Ei, visul meu de emisiune culinară nu este în vreun restaurant de 4-5 stele, cu cine știe ce înflorituri pe masă, cu cine știe cu ce plating-uri… Nu! Mie mi-ar plăcea să fiu în secolul trecut, într-un cătun, într-un sat uitat de lume, pe lângă care nu trece nici măcar o șosea principală, un sat în care s-a păstrat bunul simț și simplitatea. În acest sat, într-o curte, să se facă niște pregătiri pentru o pomană. Nu știu dacă ai fost la țară în copilărie și ai văzut ce pregătiri frumoase se fac pentru o pomană sau pentru o nuntă. Se strâng toate rudele să dea o mână de ajutor. E curtea plină de de emoție, de pregătiri, de zarvă. Toată lumea e într-un du-te-vino. Bărbații taie lemne, taie păsări, jupoaie oi pentru meniu, femeile dau o mână de ajutor, folosesc ingrediente de acolo, din grădină. Aici camera trebuie să treacă neobservată, să nu se vadă, să înregistreze netulburat mâncărurile alea care se făceau odată, atât de simple. Reporterul trebuie să nu perturbe foarte mult ceea ce se întâmplă în jurul lui. Să pună niște întrebări ale căror răspunsuri să vină de la sine. 

Acolo aș vrea eu să fiu. E o imagine care-mi trezește multe nostalgii, pentru că eu am stat la țară și mă lua bunică-mea la genul acesta de pomeni de unde plecai cu o strachină cu ciorbă de varză cu carne de oaie. Era meniul principal. Și dacă n-o mâncai atunci pe loc, se sleia până ajungeai cu ea acasă. Dar plecam și cu amintirea a ceea ce se petrecea în jurul nostru. Despre asta vreau să vorbesc în continuare în emisiunile mele, despre dorul acesta de bucuria din jurul meselor pregătite la țară. Pe mine mă bântuie sentimentul acesta. Dacă ar fi să fac această emisiune, m-aș întoarce în urmă cu un secol, într-un loc izolat de la țară. 

După acest elogiu al adevărului, al autenticității și al simplității, vin în chip logic și te întreb ce chef** ai invita în emisiune? Pledează cauza în redacție!**

Dar curios mai ești, Zenobule! Dacă tot ne imaginăm, l-am invita ori pe Gordon Ramsay ori pe Jamie Oliver, dar nu neapărat ca să ne arate ei ce pot. Aș vrea să-i invit să vadă că și noi aici, în Oltenia, avem mâncăruri care trebuie băgate în seamă, chiar dacă toată lumea este de acord că avem o mare influență otomană, fanariotă și slavă în mâncărurile noastre. Noi le-am făcut în felul nostru. Au gust oltenesc. De aceea zic, ar merita acești oameni să vină până aici, să meargă la țară, să vadă cum face tușa de la Dăbuleni pâine-n țăst. Să vadă niște mâncăruri care poate nu arată foarte bine în farfurie, dar sunt atât de gustoase că nu se poate explica în cuvinte. 

Tu știi că în Oltenia nu există anonimi. Da, să vină să vadă păcele și gighir, mâncăruri clar venite de pe pe vremea Imperiului Otoman, dar pe care noi încă le facem în Lunca Dunării. Nu le mai fac ei în Turcia, nu le mai fac în Macedonia. Dar noi le mai face aici și cred că sunt mai bune decât se făceau atunci. Odinioară, când eram eu copil, se făceau nunți, în care se tăia un berbec, era un ritual, era un fel de sacrificiu, precreștin. Se făcea hora nașului în jurul acestui berbec. Și acest obicei s-a păstrat mult timp la noi, dar nu l-am văzut prin niciun studiu etnologic, dar bănuiesc că va apărea la un moment dat. 

Dar ca să-ți spun și mai mult, dragă Zenob,  o să-ți povestesc  ce meniu îmi place mie. Pentru că vorbeam mai devreme de influența otomană, la noi în Oltenia, primul fel de mâncare este ciorba. Ei, ciorbele astea oltenești n-au egal. O spun cu o mândrie locală, reținută și nu prea, pentru că sunt o sumedenie de feluri de ciorbe. De pildă, cred că am filmat 14-15 variante de ciorbă de pește. Dar mie îmi place ciorba de cocoș. De cocoș cu creastă roșie. Bunica mea punea oala de pământ și ieșea în drum la taină. Când își mai aducea aminte, venea și mai băga un lemn pe foc. În patru ore se făcea acea ciorbă, dar era nemaipomenită. Bineînțeles că nu se cântărea nimic la ciorba aia. Se puneau legume cu poala. Felul doi, neapărat saramură. Saramură de pui de toamnă. Cu puiul fript pe jar, cu legumele fripte pe jar. Saramura aceea care să aibă gust de fum, de arsură. Iar puiul, știi, trebuie să fie arămiu. Ei, și toate acestea în zeamă cu mult usturoi care se soarbe cu țușca (noi așa spunem acelui ardei puțin iute). Și, bineînțeles, cu mămăligă. La dulcețuri nu mă prea pricep. Așa că trebuie să vă mulțumiți cu astea două feluri.

Hâm. Mâncăruri, plimbări! A existat vreun moment în care te-ai bucurat maxim că ești jurnalist?

Sunt multe. Tu știi, dragă Zenob, că eu am venit de la o televiziune particulară, din vârtejul știrilor, la o TVR, care mi-a oferit posibilitatea să plec pe teren, să fac reportaj. Atunci am descoperit că reportajul este ceva nemaipomenit. Și de fiecare dată când am ieșit pe teren să fac reportaj m-am simțit foarte bine.