Robert Vladu, proaspăt absolvent al Facultății de Litere, secția Actorie, a Universității din Craiova, crede în muzica clasică, teatru, dans, pictură, artă, spiritualitate, poezie, în chitară. Este colaborator al Teatrului Național „Marin Sorescu” și al Operei Române din Craiova. Poezia și-o face din credință, o credință demnă de alte vremuri, în care timpul și omul nu se sugrumau. Iau poezia lui ca pe o declarație de dragoste pentru cele ce sunt, dar nu se spun.

Xenia Negrea

Te-am văzut trecând pe lângă

Te-am văzut trecând pe lângă

Și mi-am zis: „A cui ești tu?”

………………………………………..

Și-mi păreai din stele ruptă,

Nopți ce-n taină te doresc.

Te-am văzut așa pierdută,

Mi-aș dori să te găsesc.

Ochi și buze să nu-mi dai,

Nesătul sunt de-astă hrană.

Mâine iar de nu-mi apari,

Rabdă inimă, tu, rabdă!

Nu mai văd acum din tine

Tu, minune mult prea scurtă...

Nici măcar un fir nu-mi vine,

Să-ți mai știu dulceața multă.

De-aș visa o viață întreagă

Pe tine iar cum te duci,

N-aș putea acum, vreodată

Să mai știu ce-a fost atunci!

Mi-ai lăsat tu doru-n vene

Ce din ani și ani mă sapă,

Să mă-ntreb ceasuri și zile:

„Te voi mai vedea vreodată ?”

Împreună

Tot ce e în lume lege și în limite se naște,

Printre nume și voci rele, viața noastră nu ne-o paște.

Eu născut să-ți fiu o casă și tu veșnic călătoare,

Ce n-aș da să fac mai mică lumea asta atât de mare ...

Dar nu-ți sunt sortit se pare, când spre alte năzuiești,

Din necazuri și minuni tot prin mine tu trăiești.

Nu ne-arată vârsta noastră sau locul în care stăm,

Numele-mi se aude gol, când nu-l spun și pe al tău.

Azi mulți au timpul cu totul, și noi iată că n-avem,

Pe alții strângem în brațe, și pe noi nu ne mai vrem!

Spațiu e cât să colinzi tot nimicul ce există,

Ochii mei doar te visează, râzi cu mulți și tu-mi ești tristă...

Să iubești de mii de ori, să nu știi cum te mai cheamă,

Să ne dăm pe noi iar nouă, nimeni, iată, nu ne-ndeamnă!

Să nu plângi tu dorul nostru, chiar departe să mi-l strigi,

Căci îmi ești cu mult aproape, decât alții ce-s aici!

Doamna din tablou

Mă privești tânără doamnă,

Ochi-ți curg și varsă miruri,

Cu un păr ce se încheagă

Și pe frunte-ți cade șiruri.

Dezgolit îți lași un spate,

Rochia ți se termină.

Până-n brâul tău și-n coaste,

Dulcea piele ți-e senină.

Un parfum ce ploaie-mi udă

Mă tot cheamă dintre rame ,

Doamna mea din pânză scumpă,

Mă zărești cu al tău spate?

Zici că nu cunoști pe nimeni,

Ori aștepți pe cineva ,

De la umerii tăi rumeni

Nu e chip să știu ceva.

Cum de chipul mi-l ascunde?

Îi șoptesc vise și patimi,

De-i fecioară și m-aude,

Să mă învețe niște datini.

Tot sfioasă mă refuză

Și întoarsă mă păzește,

Deși cred că este surdă,

Doar în vise mă petrece.

Ți-am păstrat un loc să vii

Și în stânga mea te culcă,

Mă ignori, un spate-mi dai

Doar în dreapta mi se uită!

Te-nfășor, nu ai tu grijă,

Dacă asta ți-e nevoia,

Schimbă lenjeria veche,

Să-ți fiu eu învelitura.

Poate capul de-ți întorci,

Să-ți răpesc un ochi de stea,

Eu te las mereu să dormi

Singură în catifea …