Roddy Doyle – Zâmbește

Roddy Doyle a câștigat premiul Booker în 1993 (pentru Paddy Clarke Ha Ha Ha), a scris unsprezece romane, opt cărți pentru copii și o grămadă de povestiri. Cel mai recent volum al lui este Love.

Cartea despre care o să spun aici cam ce cred, Zâmbește, a apărut în 2020 la noi.

Să-și amintească – asta încearcă naratorul, Victor Forde, să reușească, și, în același timp, să evite. Punctul forte, dar chiar forte al cărții este că Doyle ne arată fără nicio problemă, rușine sau jenă că același scriitor, în aceeași carte, poate să aibă pagini comerciale, pline de clișee, care ar putea fi scrise de oricare altul, și pagini de literatură adevărată, care rămân cu tine (sau cel puțin cu mine) și se lipesc mai ceva ca nisipul de pielea udă. Doar două exemple de clișee amuzante:

„– Ce-avem la cină? am întrebat-o.

– Pe tine - și mi-a mușcat brațul”;

„– N-ai muncit nimic azi, Victor. N-ai fost băiețel cuminte.

S-a așezat pe canapeaua din piele (…) și s-a bătut pe genunchi. Eu m-am culcat peste genunchii ei și ea mi-a dat la poponeț cu spatula”.

Victor Forde este un irlandez de vârstă mijlocie, proaspăt divorțat (credem noi, naivii, tot timpul cât citim cartea, până la final), care începe o nouă viață, într-un bloc obișnuit, dar care devine un bordel în imaginația lui, pentru că el e scriitor, și ce să facă un scriitor decât să vadă altfel realitatea? Ia contact încet-încet cu împrejurimile, cu cartierul, și mai ales cu barul: în fiecare zi se înființează și-și ia berea. Și începe să-și amintească, pentru că-i vede pe ceilalți din bar singuri, la fel ca el, deși sunt în gașcă. Ei toți, și în special Eddie Fitzpatrick, sunt madlena lui: exact ca la Proust, începe să vadă lucruri și oameni din copilărie.

Avem prezentul lui Victor Forde: un apartament gol și barul cu gașca de bărbați care beau câte patru-cinci beri și vorbesc despre femei, golf, politică, Irlanda, case de vacanță, reușite, statut. Și avem trecutul lui: casa părinților și școala, cu gașca de băieți care trebuiau să se supună ordinelor Fraților Creștini. Să fie unul de-al lor – e ceea ce are nevoie Victor. Pentru asta, la școală face glume vulgare pe seama Fraților (profesori și ei): „Frații erau zombi, iar ceilalți profesori niște căcănari”, iar la bar se laudă cu fosta soție, o celebritate. Simte că nu e ca ei, că e exclus, la început chiar alege să stea deoparte, dar tânjește să fie acceptat, să fie lângă ei, să-i cunoască.

Naratorul scrie o carte, lumea crede că a scris-o deja, dar el vrea să muncească doar ca să-și merite partidele de sex cu soția faimoasă. E întrebat despre ce e cartea și nu știe ce să răspundă, așa că spune că e despre Irlanda. Vrea să atragă atenția, vrea să fie cineva. Începe prin a scrie despre noile apariții muzicale și își bate joc de fiecare formație sau cântăreț. Scrie înverșunat, furios și vrea să-i distrugă pe toți care au avut succes deja: „Nu-i uram. Îi invidiam, ceea ce era cu mult mai rău. Ei o puteau face, eu nu. Era debutul carierei mele și i-am sfâșiat în șaisprezece cuvinte”. Ajunge să lucreze la radio și abordează subiecte tabu, ca avortul, iar, mai târziu, recunoaște în direct că a fost abuzat la școală, de Fratele Director.

Ca să nu vorbească despre el, Victor vorbește despre soția lui, despre tot ce face ea, despre cum e ea, despre gesturile ei și mai ales despre sexul cu ea. De ce insistă atâta pe „călăritul” ăsta ne dăm seama abia la final. Multe finaluri de cărți bune sunt ratate tocmai pentru că scriitorul încearcă prea mult să surprindă și ajunge la chestii nefirești și ridicole. Totuși, aici, Doyle dă totul peste cap, dar într-o manieră reușită.

Ce vrea să spună el cu finalul ales și de fapt cu toată construcția cărții? Simplu: că imaginația are puterea să schimbe ceva, chiar dacă nu rezistă, chiar dacă e un castelaș de nisip ridicat cu mâini de copil. Pentru un timp Victor trăiește ce-ar fi vrut, ce crede c-ar fi meritat, ce avea nevoie să trăiască și ce ar fi putut, la o adică, să trăiască dacă trecea peste ce i s-a întâmplat.

Elevul Forde îi întoarce zâmbetul unui Frate Creștin, pentru că era la începtul școlii și simțea că toți se poartă urât cu el și că nimic nu-i iese bine și atunci Fratele Murphy îi zâmbește. Ar fi prea banal să spun că de-aici începe sau i se trage totul, că există o cauză și un efect, dar ăsta e doar un prim detaliu care ne obligă să intuim adevărata poveste.

Doyle scrie cum se scrie azi: ca și cum ai vorbi, fără nevoie de fraze lungi și complicate în care să-ți arăți măiestria. Îi plac dialogurile brute, uneori pare că exagerează cu limbajul vulgar, de fapt nu vulgar, ci doar prea folosit între bărbați:

„– Ce-i pișatul ăla pe care-l bei?

– Heineken, a răspuns Fitzpatrick. Berea oficială a căcatului de rugby.”

E o carte despre lumea unui bărbat, oricât îi face loc fostei soții, ea e văzută ca un fel de extraterestru, cu frumusețea și cu mișcările ei, cu siguranța și cu succesul ei. Victor nu reușește să intre cu totul în universul femeii iubite – deși se străduiește să spună tot – și nici n-ar avea cum, dar lucrul ăsta îl înțelegem abia în ultimele pagini.

E furios și jinduiește să aparțină unei găști încă înainte ca totul să se shimbe pentru el, iar furia lui nu știm dacă se trage din familie sau din tot ce se întâmplă în țară, e un sentiment înrădăcinat, moștenit, și el găsește singura scăpare în imaginație.

Ca să avem un portret cât mai clar: la începutul cărții, Victor Forde e deja în momentul în care vrea s-o ia de la cap, are curiozitate, are antenele ciulite, așteaptă ca ceva să se întâmple pentru el. Abia acum, la peste cincizeci de ani e gata să accepte să-și amintească. Unii reușesc mai devreme, unii n-o fac niciodată, ăsta e momentul lui Victor. E ca și cum ar vrea să recupereze cea pierdut, și caută o nouă gașcă în care să intre. Ce pune așa, un mic semn de întrebare pentru mine este atitudinea lui față de o nouă posibilă iubită: Brenda, o femeie de aceeași vârstă, care are soț și copii, casă și tot ce trebuie. El nu are nicio problemă morală să se dea la ea, știind că e căsătorită, problema lui vine din faptul că știe ce nu s-ar putea întâmpla între ei din cauza trecutului lui, adică ce vreau să spun e că Victor are o morală personalizată. Și mai pe înțelesul nostru: pentru el, violul și molestarea sunt păcate, dar o relație cu soția altuia nu-i mare lucru, cam așa.

Odată ce-și dă voie să-și amintească, își dă voie s-o ia de la început, ca un școlar de cincizeci de ani, care a ratat ce-ar fi putut să aibă și care s-a pedepsit singur pentru ceva ce nu era vina lui.

Marea lui necesitate e să se afirme prin ceva: în copilărie e gașca din care face parte și unde el poate să spună lucruri șocante prin care să iasă din anonimat, pe urmă este soția celebră despre care vorbește tuturor, ca și cum dacă ea e cineva, e și el și, în sfârșit, e noua gașcă, nu contează că n-are mare lucru în comun cu ceilalți.

Ca o concluzie, Victor Forde nu e genul de personaj de care să vrei să te atașezi, oricâtă dramă și traumă are în spate, și asta nu e din cauza limbajului lui, nici din cauza obsesiei pentru „călărit”, nici a lipsei lui de vlagă, ci e pentru că el e de fapt doar un mijloc de pătrundere spre adevărata față a Irlandei, pe care mulți o știu și pe care mulți nu vor s-o știe.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind în antologia Literomania de proză scurtă (2019).

BIBLIOTECI

scriitori aleși, scriitori uitați

NOUA LITERATURĂ

Viku ZENESCU scrie și, aș putea spune, „dansează" ceea ce scrie. Creativ lingvistic, imaginativ în curgerea, uneori epică, a ideilor, alăturând stări fruste și sofisticării, scrie poeme capabile să deschidă ușile închise ale imaginarului:

Dar de atâtea ori m-am înhăitat invers

Întors pe dos de femei N-ai tu haine patroane

Mă întorc cu fața la cearșaf

De acolo văd perfect cerul

Groapa ca pe ceva care mângâie ca o mamă

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Despre arta reprezentației dinainte gândite și despre improvizație

de Andrea PERRUCCI

Recomandată de Ion CARAMITRU

​Anticariat Doamnei

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația scriitoarei J.K. Rowling. O poveste gratuită, un foileton online, aici, doar în perioada 1 septembrie – 16 octombrie 2020. Și un concurs de ilustrații. 

Evenimente care merită, recomandate de Adriana IRIMESCU

CĂRȚI

Toni Morrison este prima scriitoare afro-americană laureată cu Nobel. Romanul Prea iubită, apărut anul acesta la ART, este povestea unei sclave fugare și-a unei case bântuite.

Preaiubita este o carte densă, dramatică, și nu melodramatică, particulară și în același timp universală, șocantă, totuși liniștitoare. O carte nouă, dar în același timp foarte apropiată de romanul tradițional, capabilă să influențeze sau să schimbe percepția cititorului despre lume." The Guardian

ART

COLOCVII DE TOAMNĂ

la Universitatea din București

ÎN CURÂND

Lebăda Neagră

L I T E R A

RECOMANDĂRI OPTm

LITERA

ÎN NUMĂRUL CURENT AU SEMNAT

Evenimente

ȘCOLI

BookLand renovează școli din mediul rural

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro