E o zi cu soare amănunțit. Altfel de la o oră la alta. Vine totuși înserarea și ne suspendă albastrul. Lumina scăzândă temperează apoi secundele zilei. Și ne molipsim de gângăveala lucrurilor, înmuiate de-a valma în lentoarea asfințitului. Se lasă o noapte indecisă. Cu străfulgerări meteorice, aburite de ceață. În fine, omul se tupilează cumva sub această "frumusețe înceată", vorba lui Ion Stratan. Pe care n-o vedem așa ușor, mai curând îi întrezărim prezența: "întunericul a developat absențele" crede același poet. E o noapte sedentară. Vede lumea din fotoliu, nu din vârful cerului. E atât de suavă încât nu știm ce să mai vrem de la ea. Mai ieftine ar fi niște aduceri aminte, căci timpul își reduce cadența pe durata nopții. Iar întunericul încurajează retrospectivele sinelui. Ne face mai disponibili nouă înșine. Și ne împrăștie totodată trăsăturile. Ca să le regăsim altfel, într-o altă pulsație, figură, identitate. Mda, până aici ne-am descurcat. Mai lipsesc niște licurici și întregul tablou ar fi suficient de pastoral. Cum să mai scriem n-avem idee, nedumeririle obosesc și ele. Și ca să nu afirmăm nimic, suntem îndemnați să negăm totul.

Noaptea nu-i năvalnică, e insidioasă. Inculcă timidități, nu stupori. Niciodată nu se înnoptează în viteză, niciodată cu premeditare. Eschivându-se mereu, noaptea se cere ispitită, conjurată, ghicită în cafea. Ea promite optimiștilor un festival de luminări, cedând pesimiștilor doar un mușuroi de sclipiri. Noaptea e când submisivă, când acaparatoare, când strâmtorată, când inefabilă. Face orice numai să nu corespundă unor așteptări deja satisfăcute. Noaptea e magmă, prag, anestezie, prezumție. Nu e niciodată redundantă. Nu-i un petic de funingine pe o nesfârșire de beznă. Degeaba se spune că noaptea toate pisicile sunt negre. Ea nu ne face nici invizibili și nici anonimi. Mai degrabă părelnici. Noaptea-i o atitudine. Față de orice. Ea reîncepe lucrurile. E o urzeală. Și furișare. Noaptea nu-i graniță, limită, negație. E o promisiune: în căușul ei, celestul se sfârșește aici și o ia de la zero puțin mai încolo. Întunecimile sunt un adăpost, constelațiile o mână de ajutor. Sau din contra? Visăm pe sponci, nădăjduim și mai puțin? Iluziile noastre nu mai cuprind o noapte pe toată întinderea ei. Ni se lasă loc destul pentru alte și alte eșecuri. Și adevărul pe unde o să fie? Într-un adânc de stea, cum zice clișeul?

Pe undeva, pe-acolo, luna-i un nasture de lumină scundă. E o lună între două vârste. Șchiopătează deja și nu mai ține direcția zorilor. Așa că iese din miezul nopții și face stânga-mprejur, până dă de o înserare mai veche. Asta este o probă de if history. Și mai sunt destule din astea: "Luna e diferită acum pentru că ochii care o contemplă s-au schimbat în ultimii ani. […] Noaptea se face mai deasă și mai compactă: ei cad pentru că picioarele lor se împiedică atunci când pășesc cu privirea ațintită spre stele. Nu-și dau seama că luna s-a pierdut, că noaptea i-a luat trupul și l-a contopit cu ea. Își aduc aminte de ea ziua, ca și cum ar fi încă acolo, mereu la locul ei." (Eduardo Caballero, Alt nume, altă ușă). Să fim însă de acord că am vrea ceva înapoi. Și nu neapărat înstelările de odinioară, ci oamenii care eram cândva: în stare să devenim una cu ele. Acum însă, e o beznă atât de rea încât cerul nu mai vrea să facă parte dintr-însa. Nici nu mai știe de care parte a nopții să mai fie, nici una nu-i promite măcar o stea; nici măcar una, oricât de mică; chiar dacă lucirea ei sleită o să-i dea mai degrabă frig decât speranță. Este ora albastră a nopților, un ceas care nu te lovește, ți-o coace doar: "…gândurile îmi alunecau tot mai mult spre boală, spre finalul promisiunii, spre zilele tot mai scurte, spre ineluctabilitatea dispariției, spre lumina care piere. Nopțile albastre sunt opusul pieirii luminii, dar sunt și avertismentul dinaintea ei" (Joan Didion, Nopți albastre). Noaptea ruginește pe genunchii dimineții. Văzduhul nu-i la cel mai bun pigment al său. Îți dă sentimentul că nu ai de ales fără a te presa să ai, pe loc, vreo opțiune. Te simți pe muchia prăpastiei numai din vina ta, fără nici un amestec din afară. Tot greul e pe tine. Ea nu-și asumă nimic, numai te sperie. Lasă lumina zilei să scoată răul la iveală: "Albastrul violent și conturul dealurilor m-au făcut să iuțesc pasul. Mi se părea ciudat să străbat puritatea înghețată a văzduhului. […] Iar apoi, pe când fugeam, am uitat că fugeam, trupul meu fugea și am început să mă gândesc la ce mă aștepta acolo. Avea să se crape de ziuă. Când cerul o să se facă albastru, când cerul o să ajungă albastru, soldații o să mă găsească, o să mă vadă și o să mă prindă, o să mă omoare…" (Alonso Cueto, Ora albastră). Da, Pământul este uneori așa de căptușit cu noapte, încât lumina nu mai știe de el. Iar bezna fiind prea vocală, lumina nu-și mai găsește cuvintele. Nimic nu e ceea ce pare. Noaptea este păcălitorul-șef. Nădăjduim însă la o înserare dornică să panseze neizbânzile noastre. Sau la o noapte cu mâneci suflecate: care se face pod ca să trecem, împreună cu ea, apa fiecărei sâmbete. Întunericu-i luxuriant. Nu stă drepți decât în fața visului. Și fiindcă veni vorba: în secolul XXI, oniricul nu mai e premonitoriu. E mai modest, retrospectiv, și cam atât. Colecționează păreri de rău, nu prognoze. Nu ne mai estimăm pe această cale. Doar navigăm, pe toată circumferința onirizării: de-a lungul mai multor "noduri" imagistice, fără a ancora pe țărmurile unei reprezentări stabile. De aceea dizolvăm în plan oniric aspecte stridente în plan real. Visul n-are cum să extirpe concretitudinea, dar e suficient că ne deconectează de la ea. Nu anulează realitatea, îi acordă un armistițiu. Complicat. Și cum nimic nu-i prea clar, se impun măsuri energice: "…să mergem în delegație/ la Ministerul Nopților, la Ambasada Lunii,/să cerem nopți mai mari, nopți înalte, nopți-turn,/să cerem drepturi egale pentru zile și nopți,/pentru lucrătorii de noapte, să cerem/ o mai justă repartizare a nopților/ pe cap de locuitor…/[…] Să se confiște nopțile de la cei ce dorm ziua" (Geo Dumitrescu, Problema spinoasă a nopților).

Din plămânii storși ai cerului se aprinde acum o noapte slăbănoagă, abia răsuflând la primele ei sticliri. Cât de albastre sunt nopțile albe? Într-adevăr, albastrul ne dăruiește ceva ca să ne poată lua altceva. Noaptea albastră este un regat al cât-pe-ce-ului, al croselor la patină, al contrariilor și al pocinoagelor de care ne izbim întruna. Nopțile albastre sunt doldora de spăimoșenii, drobi de sare și alte specii ale uimirii. Înnoptările astea sunt stresate de presentimentul a ceea ce-o să ni se întâmple, deși nimic rău nu pare, deocamdată, iminent. Ora albastră a nopților albe nu dă peste noi ca ghinionul. Ne-o pregătim din vreme, ne-o construim, ne-o atragem. Fără să întredeschidem dinainte pericolul; pe care îl aducem, inocenți, în noi înșine, ca să izbucnească, știe el când; de obicei, la o alegere greșită. Căci noaptea albastră nu determină, doar pândește momentul îmbobocirii răului. Ea clarifică lucrurile fără participare omenească. Orice s-ar obiecta, e mai mult destinală decât accidentală. Să nu ne victimizăm însă. Noaptea albastră nu-i o deturnare a sorții. E mai mult surescitarea sau, dimpotrivă, amorțirea acesteia. Fără ca noi să putem acuza coruperea, cacealmaua, măsluirea datului în bobi. Trăgând linie la cele zise aici, albastrul nu-i de bine. Ne îmbracă în fracul de această culoare și în toate suferințele tânărului Werther. Și se lasă cu apăsări. Și cu tristețe și cu tumbe ale minții, așa de dragi psihanaliștilor. Să ne uităm în corespondența dintre Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, într-o scrisoare a celui din urmă. O fată iubește de la mare distanță un băiat înstărit, oricum inaccesibil ei. Părinții o și mărită în stil burghez, cu un om de treabă, dar fără șarm. Iubirea-i pe zero, depresia cât casa. La presiunile familiei, nefericitul mariaj rodește totuși un copil. E o fetiță, care seamănă soțului, dar pare să aibă, neapărat, ochii iubitului de neatins. Jung subliniază că acel copil era mereu îmbrăcat în albastru: este culoarea lucrurilor pe care ni le tot dorim din cauză că ni le tot refuzăm.

Ca să n-o vorbim numai de rău: noaptea e și aducere pe lume, și încă una cu majusculă. Datorită ei, toate cuvintele ar trebui să înceapă cu M. Din păcate însă, alfabetul existenței nu se oprește la această literă. Nu psihanalizați, e mai simplu decât s-ar cuveni. Noaptea merge mai departe. E o călătorie de jur-împrejurul aflării; de-a curmezișul adevărului sau către sfârșitul acestuia. Și poartă într-însa o molimă de supoziții: se iau pe umeri, pe vârful nasului, pe gândurile toate. Noaptea e și greu prognozabilă. E o alternanță de ațipeli consecutive și de veșnicii inopinate. Noaptea e câte puțin din toate cele. E ca un bal de absolvire la o lumină de chibrit. Și gata. E o noapte joasă și fără ieșire. Din care nu poți scăpa fără pete de umbră pe-ncălțări. Chiar și așa, bezna nu-i neapărat o intemperie. E situare, repaos, examinare. Întunericul nu contestă pe nimeni. E un tiptil al ființării; și al trăitului la preț redus. Iar viețile noastre n-o mai traversează cu pași apăsați. Poate că insomniile sunt de vină. Ele ne șterpelesc cea mai mare parte din noapte. Și nu ne mai cedează decât foarte puțin dintr-însa. Un strop, cât să punem pe limbă. Și să nu mai spunem nimic despre ea.

Dând la o parte aceste mici smiorcăieli, acceptăm că noaptea e un rezumat de conștiință oarecum exacerbată. Dacă oniricul nu instituie o realitate complementară cu aceea diurnă, atunci visul nu-i decât o anecdotă. Apoi, cu cât relatarea unui vis e mai arborescentă, cu atât adevărul lui e mai posesiv, mai autoritar, mai performativ. Și una e să visezi și alta e să-ți imaginezi visarea. Somnul e un regn și în cuprinsul lui trăiesc vietăți de mirare. Mai mult, în acest bestiar, visătorul însuși este inclus în anatomia propriilor năluciri.

E prea suavă, mai nimic n-o întrebăm ca să n-o destrămăm. Nu-i o noapte plimbăreață, e sedentară. Vede lumea din fotoliu, nu din vârful cerului. E atât de calmă încât nu știm ce să mai cerem de la ea. Cele mai ieftine ar fi niște aduceri aminte, căci timpul își mai reduce cadența pe durata nopții. Întunericul încurajează o retrospectivă a sinelui. Ne face accesibili nouă înșine. Ne împrăștie trăsăturile ca să le regăsim înnoite, într-un alt contur, altă lumină, altă figură, altă identitate. Și nu e tot: noaptea e un soclu al boemiei. Îndulcește diferențele. Și ne turmentăm cu minciuni politicoase, crezându-ne compatibili, echivalenți sau aidoma celorlalți.

Cum străpungem bezna mai lesne, cu ochiul sau cu gândul? Și atunci căutăm o scăpare din lume sau, mai degrabă, ne facem că plecăm din ea? Compromisul vine tot din întuneric, unul în care se comportă ca un echivalent vizual tăcerii; o tăcere care amușină, pipăie, iscodește. Sună a stereotip, însă trebuie să acceptăm că întunericul poate fi vitamina căutărilor și a regăsirilor de noi înșine.

În fond, moartea este o noapte de la capătul clipei.