Noaptea se alungea ca o lacrimă pe obrazul văduvei. Întunericul ținea ostatică răsuflarea din piepturile a milioane de oameni legați de paturile lor în vise și coșmaruri turnate cu țârâita. Pământul tăcea, ținea între dinți zarva civilizației, împrăștiind prin vânt particule de noapte.

Orașele erau pline de trădători, ființele metalice ieșite din coastele și craniile inventatorilor ca să ne țină de cald și de frig. Conectate la cabluri ce răscoleau solul născător, își făceau meseria fără a ține cont de ritmul inimilor. Nu le înțelegeau, ele bătând într-o altă gamă, închisă într-o lume cifrată. Se uneau cu toate într-un bâzâit colectiv, zumzetul unui roi stăpân peste stupul Pământ.

Însă tânărul e liber de povara cimentului, a drumului nesfârșit, a coloanelor infinite de mașini, împrăștiind noxe și nervi. A fugit de ele, pentru o scurtă vreme. Nu și-a mai găsit locul printre acestea, chiar dacă toată viața a fost învățat să conviețuiască urcând și coborând la diferitele nivele ale ziguratului urban. Unii nu mai cred că este nevoie de învățătură, ci că atunci când te naști, ai în tine microbul orașului, știi să te orientezi, simți gustul străzii pe limbă și miasmele cartierului în nări. O teorie, cel puțin.

Băiatul e inconștient la acele gânduri savante ce dezbăteau în gol soarta și poziția preferată a omului. În acel moment, în crucea nopții, se zbătea între plapumi. Cu ochii închiși, strânși cu forța pentru a respinge orice peliculă de lumină, fugărea somnul. Un vânător fără noroc, alergând pe un cal costeliv care chiar dacă se dă de trei ori peste cap, nu devine armăsar, ci doar aleargă puțin mai încet.

Se răsuci din nou. Îi era cald. Aruncă plapuma de pe spinarea transpirată. Toamna abia debutase, mânată de gândul confuziei colective. Avea o ofertă variată pe care să o împartă locuitorilor câmpiei. O bună zi venea cu soare și brize plăcute și atrăgătoare. Mai apoi trei zile de ploaie sau dimineți înnorate ce-ți sorbeau pofta de lucru direct din măduvă. Urma repetiția ciclului.

Tânărul Ioan a simțit pe propria piele incertitudinea, dar nu găsi un motiv de frustrare. Așa e vremea de când o știa. Îl dureau mai mult iernile fără chipul alb al omătului ce-i aducea aminte de copilărie. Acela era un bun motiv de doliu și jale. Nu suficient pentru a rămâne treaz o noapte întreagă.

Se întoarse din nou. Pe burtă, împingând perna într-o parte. Capul zăcea pe salteaua tare, îmbiind-o să-l arunce în lumea viselor. Își trase plapuma peste șale, ca pe o coardă ce ar face coborârea mai alene. O alarmă falsă de asemenea. Nemișcarea nu aducea deloc cu somnul. Nu știa ce-l apucase și de ce el, un om cu somn zdravăn ezita la poarta viselor.

În ultima săptămână a revenit în orășelul natal pentru a se ocupa cu debarasarea casei bunicilor de o bibliotecă mare. Își aducea aminte de copilăria în care mergea în vizită și stătea cu gura căscată în fața mobilei fasonate cu grijă, ce avea pe două rânduri șiruri prelungi de cărți. Maturizându-se, apucase să citească unele volume, dar viața nu bătea pasul pe loc pentru poftele literare ale băiatului. Iar acum, când se dorea vânzarea imobilului, niște biblioteci locale urmau să se bucure de colecția strânsă în ani buni de familia sa.

Întuneric. Pe neașteptate, purtat de gânduri nostalgice pe coridoarele vieții, Ioan adormi. Fără atenționare și pompă. Se mai întorsese o dată, dar acum era concentrat la rafturile pe care le golise în ore întregi, înecându-se cu praful ce n-a mai fost șters de ani buni. Își spăla mâinile la chiuveta albă din porțelan, uitându-se la palmele sale moi, obișnuite cu atingerea delicată a tastelor. Și adormi. Buștean. Somnul vine ca un hoț.

Încăperea zace în tăcere. Băiatul nu sforăie. Deși gura i se deschide ușor, cât să permită circulația aerului, este silențios. E mândru, având în spate experiența taberelor dormite în camere pline de sforăitori. Prima dată este cel mai greu, când ți se pare că sunt activate aparate mecanice  în jurul tău, gata să te taie în bucăți. Dar te obișnuiești, la fel ca și cu orice. Pentru că în cele din urmă, somnul vine.

O peliculă fină de trezie taie de la rădăcină copacul visului. Ioan doarme și e înconjurat de o butaforie colorată chiar dacă el nu o înțelege, iar mintea nu o poate exprima pe o cale ușor de descifrat. Sufletul i se reîncarcă și asta este esențialul exercițiului de predare a controlului. Sună extrem de alambicat și nenecesar, așa cam ca teoriile despre zigurate și oameni ce tânjesc după cărările orașelor.

Ioan simte că se trezește. Este împins înapoi în realitate, pe spatele gol simte mâinile reci ale pleoapelor ce tremură la contactul cu prezentul, cu banalul, cu camera încălzită printr-un calorifer nespălat. Este prea târziu să opună rezistență, un gest și așa fără acoperire. Ușa odată închisă nu mai poate fi deschisă cu atâta ușurință.

Tânărul se simte ca și cum ar pluti între două bărci, având sub el o apă întunecată. Ridicarea era înceată, confuză, lianele somnului erau greu de frânt de ascensiunea pe calea ce se oprește pe salteaua comfortabilă a unui pat localizat în Câmpia Română, pe marginea unui continent zbuciumat.

E conștient. Acceptă înfrânt concluzia, dar nu are timp să-și plângă de milă. Nu s-a trezit datorită vreunui capriciu al trupului ce a respins odihna. A fost trezit. O alarmă interioară s-a declanșat, detectând o amenințare pe care nu o prevăzuse nimeni, la care el însuși nu se așteptase atunci când se așezase în pat în urmă cu aproape cinci ore.

Un zgomot asurzitor. Venit de sus. Acoperă întreg cerul în gălăgia sa metalică. Arhaic, primitiv, violent, periculos. Un emisar venit de pe tărâmuri înfierbântate. În primele clipe, când nu știa dacă se mai află în regatul somnului sau e bine fixat în țara lacrimilor, era nesigur. Creierul lucra fără el, atenționându-l și mai apoi îndopându-l cu fărâme de informații.

Avion. De mari dimensiuni. Survolează cerul nopții. În mod normal nu-l auzi, pentru că aeronavele sunt silențioase, nu-și permit să sforăie peste orașe. Dar acesta nu este un avion obișnuit. Era un avion militar. Inima bătea cu putere. În crucea nopții, tânărul e cuprins de transpirații pentru că nu știe dacă visează sau e treaz. Dacă încă trăiește zile bune sau e prins în ițele imaginilor proiectate de mintea sa.

Avionul pare să se fi blocat pe acoperișul casei, zgomotul fiind asurzitor, coborând de horn, ștergându-se pe trenul de aterizare, mergând drept înainte pe coridor și oprindu-se în fața ușii închise, bântuindu-i nu atât visele, cât clipele petrecute în trezie. Venise special pentru el, aducându-i aminte de ceea ce nu uitase niciodată.

În fața ochilor închiși, strânși cu forța, se perindau imagini sumbre. Sub steagul războiului erau descrise orașe bombardate, focuri în miez de noapte, oameni tineri prinși sub gloanțe, femei și copii cu ochi în lacrimi, ținându-se strâns de mâini, un șir lung de refugiați pe care nu-i primește nimeni, megafoane ce urlă, cerând mai mult plumb, mai multe piepturi gata să fie ciuruite, chiar pieptul său. Iar în spatele tabloului, avionul.

Deasupra lui avionul devine o pasăre mitică, o făptură ale cărei aripi împrăștie moartea. Dacă nu acum, mai târziu. Fiecare bătaie a aripii este o lovitură de gong în cadranul istoriei. E importantă și nu poate fi ignorată. Este mai mult decât un simplu fuselaj dotat cu puterea de a semăna distrugere sau a transporta soldați dintr-un loc în altul.

Este un balaur ce varsă foc, dar dacă dragonul putea simți în inima lui de piatră un fior de empatie față de victimele sale, ce simte un avion? Cadranele sale nu trepidează când bombele cad și oamenii își închid ochii gata de somn. El se întoarce mereu și mereu până când nimeni nu ține ochii deschiși, ci toți sunt uniți în tăcerea ce nu va fi împrăștiată.

Făptura își cască gura, deschide ciocul, redevine pasăre, cu arcuri metalice, cu sârme și zimți ce-i asigură zborul. Și apoi se preface-n insectă, respingătoare creatură, bâzâind și așteptând deasupra unui adormit de veci, gata să-și facă sălaș în trupul acestuia. Plutește ca un prădător, gata să-și depună ouăle într-un tărâm fertil, hrănitor. Sângele dă viață, până la urmă. Aripile bat cu putere, vântul e uragan și ziguratele cad la pământ ca plastilina în soarele torid.

Din crisalida zimțată a ziguratelor industriale a ieșit acel fluture maiestuos, elegant, echipat, mortal. Bate din aripi cu putere, fără să se oprească, cine să-l oprească? S-ar părea că din eter se aud voci care strigă și vor ca făptura să nu se oprească, să bată din aripi până când nu mai rămâne nimic în picioare. Bătaia aripilor, rotitul elicelor, detonarea bombelor toate sună în același fel. E lumea plină de fluturi ce bat din aripi frenetic și vântul zguduie tăriile. Cine să viseze că se vor opri vreodată?

Tânărul nu știa dacă doarme sau e treaz. Doar că e liniște. Avionul, cu fluturele călare pe fuselaj a plecat mai departe în acea seară. Astăzi, fluturii bat departe. Și el poate dormi liniștit încă o noapte, plănuind ca a doua zi să dezmembreze corpul bibliotecii învechite. O va face, chiar dacă simte uneori în aerul rece, un curent înghețat.

Ioan se întoarce într-o rână, așezându-și capul pe perna moale. E cuprins de moleșeală și o torpoare adâncă. Somnul îl îmbrățișează ușor, lăsându-și mâinile pe umeri, urcând pe gât, paralizându-i mintea. Va adormi și avionul se va pierde în ceața gândurilor. O sminteală și atâta tot. Era sigur că atunci când se va trezi nu va vrea să ia o carte și să scrie tot ce a văzut în vis.