Ciorapi de culoarea mierii, fustă strâmtă, tăiată deasupra genunchilor. Bustul prins într-un top acoperit cu un sacou simplu, descheiat. Asta era uniforma ei. Oficială, distantă, dar cu o aură sexuală imposibil de ignorat. Întunericul electric îi ascundea liniile din jurul ochilor, rădăcinile șterse ale părului, fruntea apăsată de bretonul aspru.

Stătea în spatele barului, zâmbea sobru și vindea băuturi. Aparatele de jocuri, cutii înalte cu margini negre, erau separate de câte un spațiu mic, menit să ofere un soi de intimitate. Ca la confesional, spusese odată cineva.

Văzuse însă destule crize, ca tânărul după care venise maică-sa să-l scoată din sală, iar el o lovise, o trântise la podea și-apoi continuase să păcăne în butoane. În seara aia, ajunsă acasă, a umplut cada, s-a scufundat și a plâns cu sughițuri. N-a fost suficient, așa că a băgat capul în apă și a urlat mut, din toți rărunchii.

Lucra într-un loc menit să păcălească, să învingă orice urmă de rațiune sau instinct de conservare. Muzica, lumina ca și inexistentă, strălucirea eterică a ecranelor, sunetul făcut de aparate la fiecare atingere, ca un ecou care-ți promitea mereu mai mult. Cafeaua era cea mai puternică de pe piață, energizante aveau din toate felurile.

Patronul îi tot repeta că sunt un soi de biserică. Primim pe oricine, iertăm orice. Nu vreau clienți morți, ci oameni care să intre zi de zi. Aici își tocesc instinctele violente, își exorcizează demonii. Nu-i despre câștig, îi explica liniștit.

Purta după ea imaginea degetelor tremurânde care trădau viciul extins în tot trupul, ochii în care sclipea doar promisiunea niciodată împlinită, buzele frământate a regret. Dar căința era uitată la următorul plescăit al aparatului.

Îi recunoștea ca pe bolnavi și aprecia din priviri cât de tare avansase tumora. Cei care intrau prima dată erau tăcuți, aproape timizi, dar cu o privire semeață. N-aveau să devină dependenți. Se jucau doar, încercau cu degetul o lume din care puteau evada oricând. Treptat, deveneau tot mai vocali. Simțeau nevoia să se manifeste, să le arate celor din jur că ei decid, că urmează un țel, un plan de afaceri.

Când viciul li se întindea prin sânge, culoarea pielii se schimba. Devenea de un galben murdar, ceros. Umerii se adunau în față, cădeau peste butoanele aparatelor. Tresăreau fără motiv, se credeau urmăriți.

Boala, perfidă, le oferea mereu un răgaz. Când păreau gata să se prăbușească, căpătau brusc o forță lăuntrică uimitoare. Cafeaua mai tare, energizantele, muzica potrivită contau într-o oarecare măsură. Își spuneau că asta e dovadă puterii proprii. Și-apoi venea căderea în abis. Banii pierduti, casa vândută, medicamentele copiilor schimbate pe o bancnotă.

Toate astea o făceau să tremure de indignare și să se scufunde tot mai des în cada plină de acasă.

Dar salariul era foarte bun. Iar la 40 de ani nu-și găsea alt viitor. Ca bolnavii, avea și ea momente de luciditate în care-și rememora pașii până aici. Ca și ei, își zicea că e inutil să plângi pe seama trecutului. Dar viitorul era altceva.

Într-o zi o luase pe jos până în cartierul în care locuise un fost client, un puști care se aruncase în fața trenului. Își numărase cu grijă fiecare pas. 11.457, adică vreo 8 kilometri. Până acasă avea 2300 de pași, adică mai puțin de 2 kilometri.

Ajunsese să-i privească pe clienți de la o distanță tot mai sigură. Casa îi era mai apropiată decât orice tragedie. Nici nu realiză când se produsese schimbarea și în loc de bolnavi le spusese clienți. Zâmbi la gândul ăsta și mai pregăti un espresso teoretic decofeinizat.