Premiera absolută a spectacolului Pornocrație, în regia lui István Szabó K. a avut loc duminică, 15 decembrie 2024 la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, după exact treizeci și cinci de ani de la Revoluția Română. La fel de puțin aleatoriu este faptul că Géza Páskándi, autorul textului dramatic, a petrecut șase ani într-o închisoare comunistă. Pornocrația lui Páskándi, considerată drept un eseu dramatic de către regizor, datorită structurii neconvenționale, suprapune două momente istorice distincte, anume căderea Imperiului Bizantin, respectiv a dictaturii comuniste din România. Spectatorul din spațiul mioritic recunoaște imediat adevărul istoric inserat în alegoria scenică. Nimic nu lipsește din tabloul memoriei traumatice, iar apariția periodică a bocitoarelor care nu găsesc cimitirul și nu au pe cine îngropa evocă travaliul de doliu rămas neconsumat pentru rudele și apropiații victimelor revoluției. Într-un stat marcat de haos și corupție, în care urmează să se instituie o democrație pornocratică sau o pornocrație democratică, s-a construit un Labirint al Marii Națiuni, altfel spus Casa Poporului sau Palatul Parlamentului, iar unul dintre arhitecții acestui edificiu delirant sintetizează situația statală critică astfel: "Nu poți plânge cu sufletul curat. Nu se știe cine-i cine. Nu poți face diferența dintre turnător și turnat."

Conducătorul Iustin (Zsolt Bogdán) și consoarta sa, Iustina (Csilla Albert) sunt pe punctul de a fi exterminați, din cauza nemulțumirii crescânde a populației. Un spirit (Lóránd Váta) îi sugerează împăratului că ar putea să aibă parte de o moarte misterioasă, devenind nemuritor în memoria colectivă. Depășind indignarea inițială, suveranului decăzut începe să-i surâdă ideea, iar atunci când pericolul devine iminent, încearcă să se sinucidă împreună cu Iustina, bând otravă. Regizorul ne oferă un sublim memento grotesc, întrucât Iustina ne apare într-o ipostază care îi face concurență, din punct de vedere estetic, lui Jean-Paul Marat, unul dintre conducătorii Revoluției Franceze, așa cum a fost acesta reprezentat în 1793 de către prietenul său, pictorul Jacques-Louis David. Dat fiind că otrava se dovedește a fi ineficace, dictatorii sunt capturați și li se înscenează un proces, ale cărui detalii converg integral spre momentul-Târgoviște din 25 decembrie 1989.

Spectacolul lui István Szabó K. se deschide cu un prolog deopotrivă didactic și vizionar, deoarece publicul a fost obligat să-și găsească efectiv locul în stal pe întuneric. Totodată, opțiunea pentru translațiile multiple de la nivelul distribuției, estompând identitatea bocitoarelor, a nebunilor și a colindătorilor, corespunde concepției despre nebunie a lui Schopenhauer. "Adevărata sănătate a spiritului constă în capacitatea lui deplină de rememorare", afirmă Schopenhauer (Arthur Schopenhauer, "Despre nebunie", în Studii de estetică, 153). Or, unui martor ocular i se acordă încredere atunci când depune mărturie la un proces în virtutea memoriei sale. "Acesta este deci criteriul după care distingem starea de sănătate a spiritului de sminteală. Îndată ce eu am vreo bănuială că o întâmplare de care-mi amintesc s-a petrecut cu adevărat, trezesc în mine însumi bănuiala că aș fi nebun; e ca și cum n-aș fi sigur dacă întâmplarea a fost numai un vis sau nu." (Ibidem, pp. 153-54)

În lumina acestor idei, spectacolul aduce episoadele din decembrie 1989 sub numitorul comun al farsei tragice, în al cărei centru se află noneroul prin excelență. Potrivit lui Romul Munteanu, "noneroul este în primul rând o stare, o ipostază în existență". (Romul Munteanu, Farsa tragică, 93) Iustin îi mărturisește poetei de curte Apologetta (Andrea Vindis) că nimeni nu îl cunoaște cu adevărat, și nici măcar nu se cunoaște pe sine, iar tocmai de aceea el însuși spune totul și contrariul a tot. Corelația lui Páskándi dintre biografia împăratului bizantin și cea a dictatorului din Scornicești constituie un element genial, întrucât lacunele în educație și în exercitarea politicii de stat sunt prezente în ambele cazuri, soldându-se cu efecte la fel de catastrofale.

Mesajul Pornocrației este pe cât de limpede, pe atât de dificil de asumat la nivel colectiv și individual: Abuzul de putere este întotdeauna obscen, iar desemnarea unui țap ispășitor și uciderea sa nu stârpește răul endemic al corpului sociopolitic, ci îl perpetuează. Una dintre cele mai puternice parabole imagistice din spectacolul lui István Szabó K. este invazia unei mulțimi de versiuni ale lui Moș Gerilă, care mai de care mai trăsnite și mai neputincioase, care nu pot nici suplini absența adevăratului Moș Crăciun, nici aboli amintirea fatală a crimei ritualice săvârșite în ziua de Crăciun a anului 1989. Potrivit lui István Bessenyei Gedő, dramaturgul spectacolului, două dintre cele mai incomode întrebări pe care le adresează Páskándi posterității sunt următoarele: Se poate naște democrația din pornocrație? Sau doar democrația pornocratică?

În Almanahul Academia Cațavencu din anul 1995, jurnalistul Liviu Mihaiu observa că în Codul Penal American figura o definiție foarte elocventă: "Pornografia este acea reprezentare erotică lipsită de mesaj artistic." Dacă parafrazăm formula cu pricina în acord cu viziunea satirică a spectacolului Pornocrație, obținem un enunț care ar suna în felul următor: Pornografia este acea realitate politică lipsită de un mesaj coerent privitor la viitorul națiunii, care menține în obscuritate capacitatea de regenerare a statului, ca urmare a eșecului absolut al regimului așa-zis democratic, precedat de opusul său. Pornocrație validează afirmația lui Ernst Jünger privitoare la vremuri la fel de întunecate ca cele înfățișate în spectacol: "Pentru a crea realitate istorică și rodnicie e nevoie de o lovitură țintită, nu întâmplătoare; la ea trebuie să participe și factorul spiritual. Numai așa va fi dominată sfera aventurii, a întâmplării oarbe." (Ernst Jünger, Pagini din Kirchhorst, 118)