Am revăzut deunăzi casa de pe Bobâlna numărul 52, sau de pe Strada Cimitirului cum o știe toată lumea din oraș. Familia noastră i-a zis altfel, i-a zis dintotdeauna casa lui Unchiu’ Fane și așa o știu și eu de mic. Întâlnind-o din nou am înțeles însă că cea de atunci, adevărata casă, a dispărut cu totul – ea nu mai există decât în amintirea mea și pe această foaie. Azi e o locuință cu ziduri proaspăt albe, însorită, cu o curte toată în beton, cu copăcei noi tunși, subțiri și văruiți în locul arborilor, cu o mașină nouă și ea. A dispărut cu totul grădina secretă a copilăriei mele, acolo unde timpul încetinea când intra pe poartă și grăbea la loc pasul doar dincolo de gard. Cred că venea, ca și noi ceilalți, să stea la umbră și să miroasă teiul.

Casa lui Unchiu’ Fane era deci ascunsă de arșița străzii. Nu vedeai mai nimic înăuntru, afară de o prispă de lemn pitită în frunzișul cocoșat care aprope că-i atingea gardul cu bancuță. De aici curtea era practic o pantă coborâtoare, ca o văioagă. Pe o parte i se lungea fața coborând odată cu ograda și creștea din ce în ce mai înaltă pe măsură ce se îndepărta de drum. Parterul îi era din piatră, iar etajul de lemn. Acum că mă gândesc, se prea poate ca el să fi fost construit mult mai târziu, căci tot ce se afla jos era strâmb și întunecat, dar de o întunecime primitoare, ca-n vechile izbe țărănești, cu praguri înalte de te împiedicai de ele și cu tavanul scund dătător de cucuie. Terasa o urcai pe trei trepte mari, dar la celălat capăt trebuia să cobori o scară întreagă până în bătătură, ca la orice construiești așa, într-o rână. Dincolo adumbrea calcanul înalt, coșcovit și fără ferestre al vecinilor. Peste această curte deja îngustă precum un tunel se întindeau teiul mare, un cireș uriaș, un măr cât un stejar, nuci și alți copaci, astfel încât pietrele rotunde de râu care o pavau, adunaseră cu vremea între ele grămezi de bobițe negre și tari de tei și nu mai văzuseră soarele de mulți mulți ani, ca într-o pădure. În curtea ascunsă avea o cișmea cu mâner, de care nu aveam forță să trag decât dacă mă lăsam cu toată greutatea să atârn de manetă. O făcuse chiar el, era priceput la tot soiul de mecanisme, talent pe care eu nu l-am moștenit de la niciunul dintre ai mei, nici de la unchiul, nici de la bunicul, nici de la tata. Mintea-mi stătea încă de atunci la lucrurile care mișcă și cresc, respiră vii, nu la roți dințate, șuruburi și motoare. Așadar au rămas cu mine umbra, răcoarea, trilurile de pasăre și parfumul adormitor și dulce al florilor de tei. Iedera și caprifoiul se cățăraseră groase și imposibil de desfăcut acum de pe stâlpii traforați, până sus la etaj, iar în împletiturile lor dezordonate mai găseai câte un cuib și uneori chiar câte un ou alb.

La capătul casei creștea un măr mare, uriaș chiar aș zice, care făcea cele mai mari mere pe care le-am văzut vreodată. Erau gheboase, cam cât o farfurie și nu puteai să mănânci unul întreg odată. Și tot în acest pom își scobise scorbura o ciocănitoare pestriță pe care o urmăream uimit ori de câte ori se-ntorcea la pui. Stăteam pe scară și o păzeam cu orele. Odată, țin minte, am găsit lângă trunchi câteva pene ale ei, penele cele mai frumoase, alb-negre cu pete mari. Le-am prețuit mult timp ca pe o comoară. Nu doar țipetele mierlelor animau prispa, ci și melci mari își lăsau dârele băloase și argintii pe lemnul negru așa cum fac mereu prin cotloanele ferite de lumină. Sus erau trei camere, dintre care nu cred că am intrat decât într-una și sunt sigur că nici unchiul nu le mai deschidea el însuși decât foarte rar. Odăile țineau mobilă cu poze îngălbenite din care am o amintire neclară a părinților lui într-o ramă prăfuită. Erau așa de vechi încât cu mintea mea de copil aproape că nu-mi puteam închipui niște părinți atât de tineri ai unui om atât de bătrân ca el. Jos avea o ușă care pe cât de grea arăta, pe atât de lin lin o deschideai. Era mereu unsă bine, căci unchiul era tare tipicar. Avea un garaj plin de scule, lanțuri și piese ținute în cea mai mare ordine și chiar o Mobra înțepenită cine-știe-de-când pe cric. Ușa asta avea în loc de încuietoare niște brâie de lemn peste care venea o piedică groasă. Tot aici jos, mai stătea un fel de raft ori de dulap pe perete (neclar ori din cauză că a trecut mult de atunci, sau din pricină că nu l-am văzut niciodată bine la lumină), cu o icoană. Lângă el, un stativ ținea un lighean mare de tablă în fața unei oglinzi cu margini negre și roase. În rest o umpleau feliile subțiri de soare tăind praful din odaie ca un cuțit de argint.

Ce păcat, îmi amintesc și acum mai limpede mirosul ruginit al cheilor de fier care se potriveau în aste uși decât chipul lui, despre care mai am doar o impresie ștearsă: un moșuleț cocoșat, cu o nelipsită șapcă în stilul anilor patruzeci. Era văduv de mult și trăia singur în casa de pe Strada Cimitirului, de unde curtea neîngrijită părea aproape părăsită. Se retrăsese într-o singură cameră dintr-o casă mai mult goală și prea mare doar pentru el. Era deja bătrân când mergeam în vizită (era, până la urmă, unchiul bunicului meu), iar eu trebuie să fi avut cam cinci, șase, poate șapte ani pe atunci. Mă primea mereu cu câte o ciocolată Puișor, pe care o scotea ștrengărește. Vara bunicul îi aduna cireșe și tei, iarna se strângeau în bucătăria mică să sporovăiască despre lucruri pe care nu le înțelegeam și pe care azi chiar le-au uitat cu toții. Erau, cred, la fel de vorbă-lungă amândoi. Cât despre cameră, cred că era nițel îngropată sau ningea pe atunci atât de tare (ori poate că amândouă), dar oricum ar fi, de pe geamlâcul ei vedeai direct în zăpadă. Nu mai știu nici când, dar unchiu’ Fane s-a stins în cămăruța lui de pitic. Ziceau că n-a bolit, n-a strigat, doar l-au găsit așa într-o dimineață oarecare.

​