Stăm, ca doi bătrânei morocănoși, agățați de paharele înalte, pline cu o Segarcea aurie, care se golesc greu, împiedicate de răcoarea lăsată peste noi. Iar îmi dai din vinul lui Ceaușescu? mă întreabă amicul. Chiar așa, aprob eu la repezeală. Îi spun: am citit de curând o carte, tulburătoare prin simplitatea ei, Hendrik Groen, Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și 1/3. O știu, zice amicul, e despre bătrânețe, dar n-am citit-o… Ar trebui, tataie, zâmbesc eu. El nu…

Și-i povestesc despre un roman al meu, pe care tocmai l-am terminat-o, este în el chiar o istorie romanțată a evenimentelor complicate din viața lui, a actorului obosit de lângă mine. Le știu chiar de la el… Uite, zic, există în romanul meu un capitol în care bătrânețea e tema unui dialogul încrâncenat dintre două personaje. Bătrânețea e încununarea unei vieți? întreabă o tânără pierdută în aerul rece al unei ierni viscolite. I se răspune că la bătrânețe a fost semănată ziua de mâine și nu a mai răsărit. Înainte de venirea noastră, nimic nu-i lipsea lumii, iar după plecarea noastră nimic nu-i va lipsi. Om fiind, să nu spui niciodată ce va fi mâine, fiindcă tragedia vârstei nu e de a fi bătrân, ci de a rămâne tânăr. Iar tovarășul ei de dialog adaugă: așa suntem noi, apărăm în mod inutil și ridicol niște ruine biologice și niște tristeți cu care lumea nu prea mai are ce face. Ultima dată când fiul meu m-a vizitat aici mi-a spus că el n-o să ajungă niciodată bătrân. Voi, zicea el, suferiți de niște complexe care vă determină să fiți ipocriți și mirosiți a mucegai. Avea dreptate… Bătrânii n-au avut niciodată și nu pot avea nici azi vreo șansă. Așa suntem noi, mai spunea personajul meu, nu mai încurcăm decât moliile care se odihnesc printre cărțile din bibliotecă, înainte de a-și începe numărul de balet prin cameră. Fata tânără și înfrigurată îl întreabă: nu e bătrânețea vârsta înțelepciunii? Iar bătrânul răspunde că e o minciună, tot ceea ce mai putem spera e să nimerim într-o lume mai bună. Dincolo… Timpul dă formă bătrâneții, așa se spune. Un filosof ajuns la vârsta pe care nici nu mai știa să o măsoare a scris că bătrânețea e încununarea unei vieți, o etapă de viață și nu o boală. Totuși, unii oameni moștenesc o uzură precoce, fiindcă bătrânețea începe atunci când crezi că poți face toate lucrurile ca și în tinerețe, dar le lași mereu pentru mâine. Noi suntem ca o părere, a mai spus eroul meu de o clipă, ești bătrân atunci când la ieșirea din camera dușului ești bucuros că s-a mai aburit oglinda. Omul știe că a îmbătrânit atunci când lumânările de pe tort costă mai mult decât tortul. Se crede că bătrânețea e, de obicei, o amputare a elanurilor, printr-o curgere domoală a experienței, o întoarcere către trecut care se însuflețește prin forța amintirilor, pentru că viitorul este mort. Un genetician credea chiar că e posibil să resetezi celulele, pentru ca ele să se comporte ca la începutul vieții și să înlături cauzele îmbătrânirii, nu doar să tratezi simptomul ei. Iar personajul romanului meu zice: asta e, bătrânețea este ca o iarnă pentru ignorant și precum secerișul pentru înțelept, un lucru drăguț la bătrânețe e că poți să fluieri în timp ce te speli pe dinți. Și mă mai gândesc aici la bătrânețea furată, un naufragiu, cum zicea de Gaule… Bătrânețea este, adesea, un amestec de melancolie și de iritare, chiar dacă se spune că niciun bărbat nu este prea vârstnic pentru o fată bătrână. Bătrânețea este atunci când începi să spui că niciodată nu te-ai simțit atât de tânăr. Nichita Stănescu scria că nu e bătrân, e străvechi. Bătrânețea, cum zice un proverb, înseamnă să ajungi la concluzia că nu vei mai putea niciodată să ai toți câinii pe care ți-i dorești.

Prietenul meu spune, cu privirile îndepărtate, că puțini oameni știu să fie bătrâni, povestea cu să îmbătrânim frumos este, adesea, o istorie nefericită.

Bine, recunosc eu, dar să revenim la jurnalul care m-a "provocat" la o poveste mai lungă despre bătrânețe, acum la sfârșit de an pandemic, ciudat, apăsător și pustiu. Cine e, de fapt, Hendrik Groen? Să fie într-adevăr un octogenar respectabil, adică un locatar de 83 de ani dintr-un cămin de bătrâni din Amsterdam? Sau poate în spatele acestui pseudonim se ascunde un faimos scriitor de limbă neerlandeză, după cum s-a spus. De altfel, autorul însuși scrie că nu există nicio frază mincinoasă, însă nu toate cuvintele sunt adevărate.

Să-ți mai spun câte ceva, Hendrik Groen are 83 de ani, locuiește într-un cămin din Amsterdam, nu poate să sufere bătrânii, detestă smiorcăielile și văicărelile, nelipsitele discuții despre boli și beteșuguri. Totuși, nu toată lumea din azil e plictisitoare, el găsește alți câțiva bătrânei, cu un spirit la fel de tânăr ca al lui, și ia naștere clubul Badanumo ("Bătrân, dar nu mort"). Împreună organizează tot felul de ieșiri inedite, de la campionate de petancă, la ateliere de gătit și perseverează în lupta lor împotriva conducerii căminului, se străduiesc să nu piardă contactul cu "lumea civilizată" din afară, luptă cu pesimismul și cu suflul morții care îi înconjoară și speră să se mai bucure de viață. S-a spus că e "o saga încântătoare și emoționantă a unui om care-i ține piept bătrâneții" și că jurnalul lui Hendrik oferă o demnitate și respect bătrânilor peste care se trece adesea cu vederea în cultura populară, furnizându-le cititorilor o imagine asupra importanței prieteniei. Și da, Jurnalul secret... este un manual al rezistenței pentru vremurile noastre, adaug cu reflexele mele vechi, de dascăl pensionar.

Să mai vedem, zice prietenul cu vocea lui de actor la fel de vechi, cu școală serioasă, învățată de la Marin Moraru, cu vaccinul miraculos în apropiere, cum mai stăm cu bătrânețea.

Prietene, se spune că evităm, adesea, întrebarea: cum se schimbă lumea noastră interioară, după o vârstă, ce pierdem și ce câștigăm? Nevoia de a îmbătrâni frumos se înclină spre ambițiile care dispar, spre frica omenească și fără margini, iar bătrânețea adună spaimele maturității, dispar speranțele, este o sleire psihică și o împlinire amară. Te uiți în urmă, drumul e tot mai lipsit de contururi precise, legătura cu lumea din jur e tot mai slabă, un filosof scria că, îmbătrânind, ne doare spectacolul tinereții altora și ne stingherește priveliștea decrepitudinii personale. Efortul este doar de a ne camufla veștejirea.

Tocmai, mai zice și el, eu nu cred că veștejirea e soluția, Poate, adaug eu, dar să ne mai întoarcem la cartea cu pricina, adică la "Jurnalul secret al lui Hendrik Groen". Bătrân, dar nu mort sunt cuvintele din fiecare nouă dimineață. Să lași ușa deschisă și lanțul atârnat pe lângă ea. Așadar, Hendrik are aproape 84 de ani, viața i-a luat trecutul și l-a pus să locuiască într-un azil de bătrâni. E drept, în jurul lui miroase a bătrânețe, a moarte, dar Hendrik nu mai suportă plângerile legate de vreme, de oase și de boli, așadar, de bătrânețe. Nici nu suportă să îi vadă, pe cei de lângă el, lansați în monologuri lungi despre vremurile pe care, evident, nu le vor mai prinde. Ține un jurnal în care ar vrea să își aducă aminte de ce ar trebui să se bucure de zilele pe care le mai are, pentru că zilele acestea ar trebui să fie trăite din plin, sunt ultimele înainte de "data expirării". Adună bucăți mici, din fiecare zi, le transcrie în caietul lui special cu ironie și autoironie, replici amuzante, situații insolite și fragmente de realitate și de visuri. Să ne aducem aminte de bucuria de a trăi și să nu ne lăsăm prizonierii bătrâneții sau, cum scrie personajul nostru, să trăim până în ultimul minut nu ca unul care s-a plâns până în ultimul minut. Ca să îmbătrânești nu trebuie să devii bătrân, poți să te naști bătrân și poți să mori tânăr, spunea un prozator de altădată, iar Bernard Shaw credea că îmbătrânirea e putința de a rămâne tânăr mai mult timp decât alții. Sau, cum spunea Balzac, când îmbătrânești, să nu încetezi să zâmbești, altfel îmbătrânești cu adevărat. Știi replica aceea celebră, la 969 de ani, Matusalem arăta atât de bine, că de-abia îi dădeai 345 de ani!

Nu voi fi niciodată bătrân. Pentru mine, bătrânețea înseamnă întotdeauna cu 15 ani mai mult decât vârsta mea, adaugă amicul actor, zâmbind de data aceasta. E o replică dintr-o piesă de teatru în care am jucat, știu sigur. Care, oare?

Cred că sunt cuvintele lui Francis Bacon, zic, apoi umplu paharele cu vinul rămas în sticla înaltă, de alături și trec mai departe. Sunt în înțelepciunea populară o mulțime de referiri la bătrânețe. Bătrânul este stâlpul casei, învață la tinerețe și vei sta la bătrânețe, pe bătrân să-l cinstești ca pe un părinte și pe orice tânăr ca pe un copil al tău, pe bătrân să-l cumperi, să nu-l vinzi...

Pe asta o știi? mă întreabă tovarășul meu de vorbe. De omul bătrân să nu râzi, pentru că ai să ajungi ca el.

Hai să mă dau mare, mă gândesc, Blaga credea că, pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi, adică să știi cum să-ți strângi pânzele la vreme, ca să poți intra în port înainte de a te prinde furtuna pe mare. Am pe telefon un fragment dintr-o scrisoare… publică: Te trezești într-o dimineață și vezi că fața ți-a luat-o la vale, că pomeții nu mai sunt fermi cum erau odată, că pielea s-a subțiat și se stafidește. Mă doare spatele din ce în ce mai tare. Și pe prietenii mei, cred că ăsta e un semn. Strâng bani să am de un azil de lux, dacă la tinerețe am stat într-un bloc vechi, mă gândesc ca măcar la bătrânețe să stau într-o vilă.

Să nu numeri zilele, cam așa este, mormăie actorul obosit…

Ne-am revăzut după câteva zile, dar poveștile noastre încep ca și când nu s-ar fi oprit deloc. Am, în fața ochelarilor mei cu rame subțiri, un carnet cu foile îngălbenite, rândurile scrise într-o neorânduială simpatică s-au mai șters, unele cuvinte abia se mai pot desluși. Sunt mulți, foarte mulți ani de atunci. Și-i spun prietenului… În fața mea, într-un amfiteatru plin, cu respirații amestecate, era Constantin Noica. Ne-a vorbit, printre altele, despre bătrânețe. O să refac aici, între pisicile care ni se încurcă printre picioare, ca într-un fel de prezent nesfârșit, însemnările mele de atunci.

Și-i citesc… Unii cred că bătrânețea ar fi o boală și încearcă să o trateze. Bătrânețea nu este o boală, omul matur, fie că a gustat sau nu din darurile vârstelor, se îndreaptă spre coborâșul vârstei a treia, care îi poate oferi eliberarea de obligații, mirajul odihnei libere, în schimbul declinului care-l pândește. În această ultimă etapă apare din umbră orizontul morții, al încheierii socotelilor cu viața. Moartea este o abstracție, copilul, tânărul, sau omul matur făcând uneori gesturi de mare risc motivate prin sentimentul că sunt nemuritori, deoarece practic nu-și pot imagina moartea, vârstnicul are o altă abordare. În fața sa stă moartea. Aproape fiecare dintre noi trăiește până în ultima clipă cu sentimentul că evenimentul acesta sumbru nu-l privește și nu-l va atinge și pe el ca pe ceilalți. Omul este singura ființă care știe că va muri. Bătrânețea, atât de diferită de celelalte etape ale existenței, încheie aventura vieții. Viața e ca o călătorie cu scopul de a căuta ceva anume, uneori cu mari riscuri. Îmbătrânirea este singurul mijloc de a trăi un timp dens prin valorificarea experienței acumulate. Acum se acordă, celor care merită după o viață trăită cum trebuie, marea recompensă, căutată, așteptată, conștient sau inconștient, toată viața. Marea recompensă este înțelegerea a tot ceea ce a fost, este și poate a tot ce va fi. Înțelegerea și puterea de a distinge fără ezitare ce merită și ce nu merită cheltuială de timp, ce merită și ce nu merită efort, risc, atenție, puterea de a răspunde marilor întrebări. Bătrânețea este, trecând peste inerenta parte reprezentată de neplăceri (ca să nu spunem suferințe), vârsta ultimelor concluzii ale existenței umane.

Îmi îmblânzesc emoția și gândurile cu care am ajuns aici, rostea filosoful la care ne uitam vrăjiți, pentru că, la anii aceștia ai mei, simt datoria să fiu rău cu tinerii, să nu spun: dragii mei, sunteți buni, treceți mai departe! Există azi în lume un lamento general: unii se vaită că n-au destule, alții că au prea multe, de la bunuri și până la informație. Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și în obiecte umane. Trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Gândiți-vă cum va fi societatea de mâine! 30 de ani de învățătură, 30 de ani de activitate, 30 de ani de bătrânețe. Aproape jumătate din societate va fi atinsă de bătrânețe. Problema e ca voi, prin tinerețea voastră, să însemnați ceva, iar bătrânii - să învețe să îmbătrânească. Și când o să ajungeți și voi la vârsta aceasta, să știți că este o mare problemă pregătirea pentru îmbătrânire. Eu fac parte din prima generație care îmbătrânește masiv și trebuie să vă mărturisesc că sunt dezamăgit și de da și de nu. Nu funcționăm bine și nu dăm un conținut plin acestui dar al vieții! Într-o poveste religioasa poloneză se spune că un rabin a visat că sub copac este o comoară. Se duce acolo, începe să sape și vine altul și-i spune că a visat că un rabin are o comoara îngropată la el acasă. Și rabinul se întoarce la el acasă, sapă și găsește comoara chiar acolo. Asta-i problema, puțină atenție, supunere la obiect și undeva, cine știe, buna înzestrare vă va revela ce veți face pe viitor.

Mă opresc, amicul abia mai respiră, a intrat parcă într-un rol greu, fabulos, zice resemnat. Carnetul meu cu litere șterse mai are și alte pagini pline. Cândva, poate, o să-i mai dau și alte înțelepciuni notate cu grabă, dar pe care eu le simt spuse acum, azi, în prezentul unei bătrâneți care nu exista. Atunci…

Se așterne o seară mai lungă peste noi… Și, iată, trec eu mai departe, peste mulți ani am urmărit conferința lui Andrei Pleșu în deschiderea "Festivalului Dilema veche", el a vorbit tot despre bătrânețe. Trebuie, spunea el, să ne obișnuim cu gândul că bătrânețea e inevitabilă, că din clipa în care ne naștem începem să acumulăm procente de bătrânețe, chiar dacă există un portret sinistru și un portret euforic al bătrâneții. Unii cred că bătrânețea este minunată și, câtă vreme nu te doare nimic, ei sunt convingători. Cu mult umor, Andrei Pleșu zicea că la bătrânețe poți să spui prostii, nu te judecă nimeni, poți să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeți libertăți pe care nu le aveai înainte. Am regăsit și cuvintele lui Noica, le-am mai auzit atunci când eram foarte tânăr. Bătrânețea e o eliberare formidabilă în vederea creativității, scapi de o mulțime de griji organice; de pildă, scapi de dinți; 32 de dinți – 32 de dușmani, când ai scăpat de ei, te poți ocupa liniștit de filosofie, dacă avansăm în vârstă, dacă ne pierdem productivitatea, altele sunt, de obicei, motivele, nu vârsta. Apoi, ideea că bătrânețea este un fel de boală, un fel de infirmitate, ceva care trebuie cumva evitat, un rezultat al existenței răului, al păcatului originar. În general, spunea Andrei Pleșu, creștinismul n-are o imagine prea grozavă a bătrâneții. Stai, zic, îți citesc tot din memoria telefonului meu: E de așteptat ca în creștinism, bătrânul, înțeleptul să fie un personaj bine prizat. Dar să ne reamintim câteva fapte. În primul rând, Iisus Hristos ne-a învățat o mulțime de lucruri esențiale – cum să acționăm, cum să ne iubim aproapele, cum să ajutăm, cum să ne rugăm, cum să suferim, cum să murim, dar n-a apucat să ne spună cum e cu bătrânețea. Pentru că a murit la 33 de ani, și un Iisus bătrân nu intră în panoplia de modele posibile pe care le poți imita. Nu mai spun că și ucenicii lui erau foarte tineri.

Mai sunt și alte întrebări, se aude parcă de pe o scenă vocea de actor de lângă mine. Ce înseamnă să fii bătrân? Când ești bătrân, de fapt?

În carnetul meu decolorat, cu vorbele "furate" de la Noica, acum foarte mulți ani, există câteva răspunsuri, îi spun eu, le-am regăsit și în conferința elevului său de la Păltiniș. E vorba, mai ales, de textul despre bătrânețe al lui Cicero (De senectute) pe care l-a scris atunci când avea 62 de ani. Îl am și pe el aici, spun, citindu-i de pe ecranul luminat în întunericul nopții noastre. Deși toți vrem să ajungem la adânci bătrâneți, cum ajungem acolo, începem să bombănim. Spunem că e oribil să fim bătrâni, deși asta ne-am dorit tot timpul: să trăim cât mai mult. Alții spun că bătrânețea se poate accepta, dar că vine, totuși, prea repede. Ce înseamnă "prea repede“? Vârstele vin când vine sorocul lor și a dori să le modifici ritmul de instalare este o formă de nebunie. Spunem vreodată că tinerețea "a venit prea repede“? Tot Noica spunea că omul e singura ființă vie care nu se coace niciodată, care întotdeauna poate să mai facă câțiva pași în plus în formarea de sine. Din punctul acesta de vedere, nu există limite, iar problema bătrâneții, a termenelor, a vârstelor ar trebui să ne fie indiferentă. Cicero mai credea că necazurile pe care le ai la bătrânețe nu vin de la vârstă, vin de la ceea ce-ai făcut până în momentul în care ai îmbătrânit. Și cu corpul tău, și cu gândurile tale, și cu sufletul tău...

Amicul coace ceva, îl simt… Hai, zice, să-ți spun una dintre poeziile pe care le-am recitat la admiterea în Institut, Dem Rădulescu m-a privit cam încruntat… Și începe…

Obosești repede, uiți ușor,

Începi să vorbești singur,

Miști din buze...

Te surprinzi în oglindă mișcând din buze,

Știu cam cum o să fie când voi fi bătrân.

În fiecare vară am o zi, două, o săptămână

De bătrânețe.

Zbârcit, uscat ca un sâmbure de piersică în miezul zilei

Zemoase.

Un Ulise care uită de la mână până la gură,

Unde trebuia să se-ntoarcă,

De ce rătăcește pe mare

Și dacă e înainte sau după războiul Troiei.

Un Ulise cu puține șanse de-a săruta fumul ieșind de pe hornurile

Patriei.

Eziți între a-ți potrivi cravata

Sau a te strânge cu ea de gât.

40 de grade la umbră! Intru în casă

Si cu un ultim efort de memorie îmi aduc aminte

Cum mă cheamă.

Căldura toridă seamănă foarte mult cu bătrânețea.

Aceleași senzații.

Iei covoarele-n picioare

Te-mpiedici în papuci -

Îți coace o unghie,

Parcă ți se mișcă un dinte.

Vara ne simțim toți solidari:

Toți suntem bâtrâni,

Pân-la fătul din pântecul mamei.

Mă uit îngândurat, s-a făcut frig în jurul nostru. Normal, spun, Marin Sorescu, Bătrâni la umbră… Încheiem seara noastră, spre ora unu, de fapt, în noapte. Gata cu lecția despre bătrânețe? mă întreabă prietenul, golind ultima înghițitură de Segarcea. Cam gata, zic și eu, dar îți mai citesc ceva de aici, spun, arătându-i obiectul luminat brusc, de pe masă. E un psiholog american, care a scris o carte întreagă despre bătrânețe. Auzi: a fi bătrân e o aventură. Să ieși din cadă și să ajungi la telefon sau pur și simplu să cobori câteva trepte implică tot atâtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă.

Ai grijă, îi mai spun din poarta deschisă, e drum lung până la tine! Vreo 200 de metri…