Miruna se afundă în tăcere. Se dedicase complet, exact așa cum se întâmplase și atunci când fusese cu Tudor. După un an, el se căsătorise. Deodată, amintirea țâșni răscolind în adâncuri întreg universul. Teodor se comporta că și cum nu avea nicio intenție de a pleca, petrecuseră împreună revelionul la familia lui, iar ea abia își stăpânea lacrimile să nu curgă pe obraji ca un izvor nesecat, incontrolabil. Alina, sora lui, observase cum pe chipul Mirunei se instalaseră umbre, dar, discretă, nu încercă să afle mai multe, observând că niciunul nu are de gând să dezvăluie vreun detaliu. Timpul trecea ca și cum ar fi scurs din ea viața. Fară dragostea de care avea nevoie, se simțea inertă, nu îi mai păsa ce se va mai întâmpla. Se ivi ocazia să plece în Polonia cu un proiect de la serviciu câteva zile în februarie și o săptămână, în martie și acceptă provocarea, deși nu mai fusese vreodată plecată singură în vreo altă țară. Fuseseră primele clipe în care încercă să se detașeze, se desprinse din relația aceea în care se zidise de ani buni, privind cu alți ochi viața, încercând să își schimbe perspectiva, să vadă frumosul din lucrurile mărunte, să înțeleagă că schimbarea era constanta vieții și că și relațiile au viața lor, că nu putem trage de ele dacă ele nu respiră natural. În martie, plecă și el o săptămână în Italia cu niște treburi despre care nu știa detalii, și în toată acea perioadă nu îl putuse contacta deloc. Atunci înțelese că venise vremea schimbării, că aveau țeluri diferite, că drumul împreună era o rătăcire și un blocaj, pentru că visul ei era că bărbatul care îi era alături să fie prezent  în viața ei, să trăiască în adevăr și în dragoste, manifestată prin toate formele ei. Ceea ce trăia acum, era o amăgire. Hotărî să îi redea libertatea, să caute ce avea nevoie, pentru ea era evident că procesul căutării lui nu se sfârșise, sperând că la un moment dat, va întâlni ce avea nevoie. Oricum, ea nu îi ajungea și era loc și pentru alte femei și pentru minciună, pentru absențe din momentele capitale ale existenței, acelea în care ar fi trebuit să fie o familie. Despărțirea veni de la sine, fără scandal și fără reproșuri, ca o ploaie de toamnă care spăla frunzele îngălbenite de dorul verii, desprinzându-le din copaci. Dorea să păstreze doar ce îi bucurase sufletul. Până la urmă, frumusețea propriilor trăiri nu putea să i-o ia cineva. Iar el, alese să fie sincer. Macar atât. Lămurirea fu scurtă și străpungătoare ca o lamă de cuțit.

— Nu are nimic special, să știi! Pur și simplu e alta.