[...] taie era timpul însuși, timpul lui începuse deja să curgă în sus...

Povești cu pași mici, carte semnată de Raluca Moldovan (2023), tratează zone ale rememorării umanului, o căutare contemplativă, de tip narativ a sinelui-copil, ce parcurge deopotrivă cu cititorul un întreg apanaj de trăiri profunde și contemplări ale trecutului formator. Am parcurs această carte cu o oarecare teamă de a retrăi unele amintiri personale potrivnice. Dar am avut surpriza ca, închizând cartea marcată cu zeci de notițe adezive, să constat că această călătorie spre timpul inocenței s-a transformat într-o plăcută "călătorie între curcubeie", cum afirmă însăși naratoarea la final.

Raluca Moldovan compune un volum de proză scurtă, însă fiecare povestire  contribuie la un portret coerent și romanesc, întregul volum devenind prin unitatea tematică un roman. Toate povestirile sunt părți ale unei narațiuni în care autoarea invocă o lume a copilăriei, ascunsă temeinic printre cotloanele amintirilor, ce se lasă descoperită doar de cei ce-o străbat în taină și cu inimă deschisă. Povestea copilăriei este a multora dintre noi și ar putea fi, de ce nu, universul aproape tangibil al generației tinere ce astăzi, care nu poate decât să-și dorească să aibă un taie (străbunic) bun la toate asemenea protagonistei, o casă și o gospodărie în care orice lucru pare infailibil de posibil, o familie generoasă și un spațiu în care orice copilărie se poate susține, împletind tradițiile și obiceiurile românești cu o educație bazată pe sublimarea valorilor morale ale generației anterioare.

Protagonista noastră străbate și retrăiește momentele importante ale acestei etape, de libertate și inocență deplină prin jocurile copilăriei și apartenența la o familie simplă, care presupune atât reguli stricte, cât și învățăminte așa-zis solide. Procesul creaționist auctorial impune retrăirea ca pe o tehnică de metempsihoză narativă în care dăinuie și se reîncarnează la fiecare recitire amintirile-i atât de dragi, cartea devenind în sine, ca tot, și o investigație de tip freudist. Universul copilăriei este unul al trăirilor interioare amintind de tehnicile pillatine în care întregul reverb al eului se construiește cvasi-fragmentar, capitol cu capitol, etapă cu etapă, întregind imaginea unei copilării împlinite. Aceasta rememorează prin fluxul conștiinței și prin filtrul adultului toate evenimentele marcante din existența sa, lucru ce se remarcă și la nivel stilistic prin lipsa liniei de dialog, în locul acesteia, pentru o mai adecvată introspecție auctorială folosindu-se ghilimelele.

Cu pași mici, naratoarea poartă cititorul într-o lume palpabilă a trăsnăilor și boacănelor inocente. Se descriu amănunțit jocuri și relații între cei apropiați ei, de la taie, imaginea pozitivă și caldă a copilului său interior, o imagine paternă ce are rolul de a înrădăcina stabilitatea naratoarei, la aparentul contra-personaj feminin, bunica, arhetipul dogmatic al femeii trecute prin viață, ce își conturează o imagine dură în fața tuturor copiilor. Contrastul matern-patern se reflectă la nivel intrinsec în plan macro, naratoarea având grijă să intervină cu detalii și percepții adulte, cu detalii ale vieților bunilor și străbunilor pe care copila nu le încapsulează pe moment.

 Discursul narativ este unul interiorizat care stârnește sensibilitate și empatie. Deși limbajul este unul accesibil, făcând posibilă deschiderea către publicul cititor mai tânăr, naratoarea conturează polivalent ironii și sarcasm printre rândurile destinate rememorării parcursului său creaționist și formator:

"Pe atunci exersam orice aptitudine, atâta vreme cât era pe lângă casă. Am găsit o cutie de conserve curată, din care nu apucaseră să mănânce nici câinele, nici pisica din gospodărie, și ne-am gândit să ne transformăm în masterchefi, căci zăceau în noi fel de fel de talente neexploatate corespunzător. Am făcut rost de cuțit și de tocător de pe undeva de prin bucătăria de vară, am achiziționat o roșie, un castravete, un ardei și o ceapă din grădina de legume și am început să pregătim salata; pe gustate... des, ca să ne asigurăm că ingredientele sunt de cea mai bună calitate. Au avut așa de mare succes, încât cantitatea inițială s-a triplat, pentru că nu ajungeau în vasul prevăzut pentru preparat, ci le înghițeam lacom, felie cu felie. “

Naratoarea dezvăluie dureri și trăiri ale membrilor familiei, ale sale, ca adult și copil, pe care le-a trăit și le retrăiește (re)scriindu-le, conturând ideea unei vieți datate cu întâmplări marcante. Acest procedeu îi leagă copilăria de viața grea a bunicilor săi, asemenea unei dinastii ce se conturează dincolo de ea însăși și dimensiunea umană, rezultatul final fiind creația artistică: scrisul și cartea.

Nostalgia începe și se termină cu casa, străbunicul și ograda părintească, conturând ca limită a acestui univers însăși vârsta copilăriei. Sub acoperișurile propriilor trăiri și reverberații, ce se materializează pagină cu pagină, naratoarea propagă dimensiuni ale existenței anilor ’80 sub semnul cărora și-a trăit acești primi ani de viață. Tot gradat, împletește povești cu mentalitățile acelor ani, povești ale obiceiurilor creștine și ale datinilor românești, ale creșterii la țară și la oraș, ale identității românești într-un context și regim impropriu cu și despre jocurile copilăriei, despre viață, reziliență, acceptare, umilință și moarte.

În cele cincisprezece capitole, autoarea creează o lume a unui copil ce se împărțea între părinți și bunici, cu certurile familiale ce o împing să învețe pe propria piele ce este bine și ce nu este bine să faci, să zici, să gândești și să respingi. De departe, la baza acestei cărți stă legătura puternică dintre urban și rural, legătura puternică cu familia sa. Mergând pe urmele propriei dinastii, aceasta începe cartea prin ilustrarea lui "taie", străbunicul ce reprezintă un pilon al naratoarei adulte. Aceasta îl descrie ca fiind "timpul însuși", iar casa lui era "acasă unde copilăria avea gust de soare". Acesta îi insuflă pasiunea pentru scris și citit de la o vârstă fragedă, motiv pentru care primul capitol îi este dedicat cu precădere acestuia. Legătura invizibilă dintre cei doi se oglindește în toată cartea, invocându-i imaginea constant și în celelalte capitole.

Mamaia și tataia reprezintă fundamentul familiei protagonistei. Deși se află în război permanent cu mamaia sa, aceasta reușește să treacă dincolo de cauzele evidente ale discordiei dintre ele și învață constant, după cum explică tot ea, din tot ceea ce face, zice, schițând figura maternă. Cum tradiția acelor ani impunea o bună creștere a nepoților cât timp părinții acestora erau plecați la muncă, bunica își ia rolul în serios și îi oferă atât povețe, cât și conflicte la care să reflecte îndelung, cu implicații până în viața sa de adult se pare, inclusiv prin introspecțiile făcute în elaborarea actului narativ.

Repertoriul copilăriei se remarcă prin colecția de cântece, poezii, legende și mituri urbane și rurale adunată în această carte. De la ghicitori și glume ale copilăriei anilor ’80-’90 (și mergând până la începutul anilor 2000), la datini și obiceiuri cu caracter ritualic (precum inițierea protagonistei în ritualul de tăiere al găinii sau mersul pe bicicletă și multe altele), cântece și colinde, toate acestea aduc un caracter etnologic și folcloric cărții, întărindu-i caracterul memorialistic:

 "De la Crăciun până după Sfântul Ioan o țineam tot într-o sărbătoare, cu voie bună și cu mai multă bucurie decât în oricare altă perioadă a anului, cu toate că realitatea nu se schimba: cozile erau tot cozi, ba parcă mai lungi și mai obositoare; treburile se înmulțeau în preajma sărbătorilor, copiii deveneau mai sensibili; frigul se insinua perfid în oase; penele de curent te lăsau în beznă des murmurând printre dinți: "Iar își bat ăștia joc de noi!"

Autoarea compune o colecție de zicători și jocuri cu specific românesc, colinde și tradiții adânc înrădăcinate în credințele și obiceiurile creștin-ortodoxe (postirea, colindatul sau tăiatul porcului, sfințirea casei, a omului și a animalelor), dar și ritualuri familiale (micro și macro) precum ritualul de intrat seara în casă, ritualul înmormântării și doliului, succedate de tabieturi ale societății comuniste precum statul la coadă, cumpărarea alimentelor pe cartelă, laudele aduse Fiului Poporului, cenzura și reeducarea la orice vârstă, fie ea și una fragedă, prin bătaie, baricadarea în casă dinaintea Revoluției ș.a.m.d.

Reușite mi s-au părut portretele și descrierile succinte. Iată cum e creionată o biciletă:

"Era înaltă ca un catâr, neagră, suplă, clar pentru bărbați, căci avea cadru, fără sonerie și fără apărătoare la roți. Avea frâne și pedale, ghidon și o șa un pic cam roasă, dar ne-am bucurat la gândul de a învăța să mergem pe bicicletă. Eu am fost singura din rândul copilăretului din curte care a avut curaj să încerce. Eu și văru-meu. “

Acțiunile invocate prin lentila amintirilor transcend spre o lume a trăirilor dureroase mascate de limbajul accesibil la care aceasta apelează. Aceste amintiri sunt dispuse fragmentar, dar într-o manieră preponderent cronologică, și conturează etape sau elemente declanșatoare a vieții adultului anilor 2000.

Cartea este întregită cu desene de Ciprian Muntiu, care amplifică efectul de imortalizare a vremurilor respective. Aceste ilustrații întăresc și mai mult caraterul memorialistic al cărții, care putem spune că duce mai departe trendul autoconfesiunilor din proza actuală, spre zona consemnărilor de cronică.

Fiecare întâmplare, povestire și trăire, duce, cu pași mici, dar fermi, la imaginile iconografice ale străbunilor săi, discursul epic devenind vocea acelor vremuri, iar cele cincisprezece capitole/povestiri dau măsura propriei construcții omenești. Cartea reprezintă nu neapărat o (auto)biografie, cât mai degrabă o ușă spre copilăriile părinților cititorilor tineri, dar și o actualizare a publicului cititor adult direcționat, tot cu pași mici, spre anul 1989 care a reprezentat, după cum amintește și ultimul capitol, un Sfârșit de lume.

Finalul cărții o regăsește pe protagonista-narator vorbind despre conceptul de libertate și ce a însemnat aceasta pentru generația sa. Pentru ea, libertatea a însemnat, la mulți ani după aceea, posibilitatea creării unei "lumi noi" în care "mi-am luat visurile înapoi și le-am ajutat să zboare, iar poveștilor le-am pus aripi, să se plimbe între curcubeie mari și mici, desenate cu lumină".

O carte a rememorării trecutului, Povești cu pași mici de Raluca Moldovan, aduce în atenția noastră, la treizeci și cinci de ani de la Revoluție, o pagină despre sfârșitul unei epoci.

Raluca Moldovan, Povești cu pași mici, ed. Creator, Brașov, 2023.