E o zi de marți, una agitată, ea fuge spre intrare și, rugându-se la toți sfinții în care nu crede, speră să nu fi pierdut metroul care o va duce la serviciul de care s-a saturat până peste cap. Se relaxează, ajunge în 2 minute.

Încearcă să plătească călătoria cu telefonul și îi dă eroare. Fir-ar! Mută bani din contul de economii pe cel principal și încearcă din nou. Eroare!

— Ce dracu’ are? strigă către paznicul gras care se uită spre ea.

— Nu merge, domnișoară, nu vedeți afișul?

Înjurând, își aduce aminte că mai are 5 lei și merge spre ghișeu, îi aruncă banii de parcă angajata era la cheremul ei. Într-un final ajunge pe peron, fix în momentul în care trenul pleca. Mormăie ceva și se oprește pe loc. Lumea se adună, un nou rând de oameni nemulțumiți care pleacă spre locurile în care și-ar dori să nu ajungă.

Pășeste în tren și merge direct spre spațiul liber dintre vagoane, se proptește acolo și speră să nu se aglomereze atât de tare încât să nu mai aibă aer. Uneori o ia pe jos cele 4 stații pentru a nu fi nevoită să simtă toate mirosurile din lume la un loc. Își pune muzică și începe să observe. Toată lumea i se pare tristă, fiecare cu nasul în telefon, cu care mai de care model, deși nu își poate da seama pentru că toate au huse de protecție, ba unele chiar și folie de nu se poate vedea din lateral.

Un bărbat înalt, cu o cămașă în dungi, se uită în ecran și râde, la brâu are agățat un ecuson de corporatist, fiind probabil și cartelă de acces în vreo cladire imensă, cu geamuri de sus până jos, o închisoare psihică în intervalul orar 9-17.

Lângă el, o tânără, machiată exagerat și îmbracată sumar, cu un ghiozdan negru pe care scrie "love your life", se ceartă cu cineva, tot prin telefon, dar are conectate niște căști fără fir. Le scoate furtunos și le pune în caseta destinată lor.

În partea opusă, un copil se uită într-un abecedar și, încurajat de mama sa, citește literă cu literă, până formează un cuvânt pe care îl rostește fericit că a reușit. Ea observă că abecedarul este învelit cu o copertă cu Minecraft, iar în mijloc are o etichetă pe care scrie numele și clasa.

O altă fată, auzind vocea din boxe care anunță că urmează stația Unirii cu peronul pe partea stangă, își pune cartea în husa ei specială, de frică să nu se îndoaie colțurile sau să se murdărească, și se îndreaptă spre ieșire.

După mult timp pierdut pe drum, ea ajunge la serviciu și colegul îi povestește ce a pățit de dimineață.

— Stai să îți zic, că eu mă pregăteam să plec și ea îmi repeta întruna să mă uit pe nu știu ce dumnezeu de site-uri să îi comand huse pentru canapea, că a dat mulți bani pe ea. Eu nu îi răspundeam, ea țaca-țaca. Zi tu, nu se vede urât cu huse? Las-o naibii de treabă că e o canapea.

Răspunde cu un aha și se ridică să meargă să-și ia o cafea. La bucătărie, un alt coleg se plânge că în weekend a făcut accident, că nu e nimic grav, dar are ceva bani de bagat în ea, că s-a luat vopseaua, că bara e lovită…

După o zi groaznică și multe ședințe inutile cu oameni comuniști, pleacă spre casă.

Iese de la metrou și dă nas în nas cu femeia bătrână care vinde flori. Când locuia cu soacră-sa, lua mereu de la bătrână cate un buchet, nu arăta cine știe ce, erau flori simple, dar gestul conta. Vede că are mâna bandajată și află că a căzut pe scări când încerca să urce traistele cu flori.

— Nu-mi plânge de milă, maică, am avut zile mai bune. Oi trăi cât o mai vrea Dumnezeu, că la toți ni-i scris.

Rămasă fără cuvinte, ia buchetul, îi intinde cei 20 de lei pe care i-a găsit în sertarul de la birou și pleacă. Săraca femeie! Nu o avea și ea pe cineva care să o ajute? Gândul ăsta a frământat-o până a ajuns acasă la soacră-sa.

Ciudat, nu e întâmpinată de nimeni, cum se întâmplă de obicei. Își lasă geaca pe scaunul de la intrare și merge în sufragerie unde socrii discută despre vecina de la parter care murise astăzi.

— Da, păi a avut grijă toată viața ei de mucosul ăla de fii-su. Are 40 de ani și stătea pe spinarea femeii. Normal că a cedat. Toata pensia ei se ducea pe jocuri de noroc, calculator performant și băutură. De unde să mai aibă femeia bani de doctor?

— De ce a murit? întreabă femeia.

— Cancer de sân. Normal, ea nu avea timp să meargă la doctori. Mereu mă întâlneam cu ea și se văita, ba de una, ba de alta. Și eu îi ziceam să se ducă la doctor și ea îmi raspundea că nu are bani, ca din pensia ei amărâtă îi dă lu fii-su să facă și el ceva cu viața lui, cică. Nu a mai apucat să vadă ce a făcut, că oricum nu avea ce să vadă de la o lepră de om. Vai de viața noastră!

Se retrage în dormitor și, până ajunge soțul acasă, lucrează la un articol pe care vrea să îl publice în revista companiei. Are deja titlul în minte: "Sănătatea: singurul lucru neprețuit pe care îl ignorăm."