Șoferul vă va lua de la locație la ora 22:46. Durata estimată până la destinație – 23:03.

La 22:47 șoferul meu nici măcar nu a ajuns, și problema nu e că mi-ar fi frig, pentru că e chiar mai bine decât a fost în ultimele zile, contrar așteptărilor. Problema e că nu sunt obișnuit să-mi fie frică singur pe stradă. De cele mai multe ori nu mă găsesc în situații de genul, și am ocazia să fac pe zmeul că n-are de ce să-mi fie frică. Acum mi se pare puțin cam penibil că, văzând un bărbat venind spre mine la câteva zeci de metri, și el la fel de reticent ca mine, mi-e puțin cam rușine că mă rog în gând să-mi ajungă uber-ul mai repede. Văd o femeie cum trece pe lângă același bărbat și niciunul dintre ei nu schițează nimic. Ceea ce vrea să spună că nici el nu-i vreun ciudat, nici ea nu încearcă să-l evite din frică. Ceea ce vrea să spună că sunt un măgar și un complexat, că până la urmă ce m-a făcut așa de repede să sar la concluzia că bărbatul ăla ar fi periculos?

La 22:48 închid cu foarte mare grijă portiera șoferului meu de uber, care mă întreabă de două ori "Cătălin? Cătălin?" uitându-se în telefon unde-i apare numele meu pe comandă, dar eu nu-l aud pentru că sunt concentrat pe portieră și deși reticent, trag concluzia că am închis-o bine, sunt mulțumit de mine. Mereu trântesc portierele când merg undeva și cred că d-aia îmi scad toți rating-ul, pentru că mă văd ca pe acest colos care le distruge, prin uzură, munca de-o viață, sau poate pentru că (mai plauzibil) mă văd cu volan pe dreapta și caută orice motiv să-mi dea o steluță ca să nu mai prindă vreodată o cursă cu mine. Așa că acum le închid mai încet, în semn de solidaritate masculină pentru munca depusă să-și permită o asemenea mașină. Mă întorc spre scaunul șoferului și spun un "salut!" cam exersat, dar cu siguranță nonșalant. E bine-știut că bărbații nu se salută decât cu "salut" sau dând mâna și "noroc", dar din fericire nu e cazul acum. "Cătălin?" mă întreabă din nou și-mi dau seama că nu mă saluta de fapt, "da, da" îi zic repede și mi-e jenă și mă uit în jos și aștept să plece, dar nu pleacă. "N-am închis bine ușa, nu-i așa?" îl întreb. "Nu."

Moment în care sincer să fiu îmi cam vine să mă dau jos din mașină și să plec, dar am dat deja cincizeci de lei pe cursă și n-am de gând să-i pierd, că nu mă dau banii afară din casă. Mai închid o dată ușa și de data asta e bine, dar tot nu mă uit la el că am pornit cu stângul, m-am dat de gol din prima. "Apreciez că n-ai trântit-o totuși, că toți dau în ușile astea zici că dau cu ură." Râd așa puțin cu jenă că simte nevoia să mă amenajeze, să mă cocoloșească să nu mă simt prost, cănu vorbim practic de la egal la egal.

La 22:49 deci m-am decis că-l urăsc. Zice "da măi, dau ăștia toți în portieră zici că au ceva cu ea, și nu numai băieții (ei evident că au voie, sau au o forță supraomenească pe care nu pot s-o controleze, sunt în creștere, ș.a.m.d. deci se scuză), ci mai ales fetele, dacă le vezi cum trântesc ușile." Intuiesc direcția în care se duce această discuție și care sunt opțiunile pe care le am: anume să mă țin de principii și să fac totul clar de la început că nu gust glume d-astea de autobază și că nu-i okay, sau să "nu mă mai supăr și eu așa din orice" și să-i fac și lui jocul, că ce-a zis așa de rău, fac și eu puțin conversație ca băieții că așa-i frumos, ce tot sar atâta de cur în sus. Decid deci, dintr-un exces de zel, să fiu un trădător și să mă prefac că toată viața mea am fost înconjurat doar de fete firave și gingașe pentru care forța fizică, fie ea cât se poate de infimă, este ceva nu doar atroce, ci pur și simplu imposibil.

Cel mai ușor mod de a câștiga respectul unui bărbat este să-i vorbești la pertu. Așa că-l invit să-și dezvolte povestea, e 22:50 și îi zic "nu te cred!" și zice, "ba da, frate, păi am fost să-i iau pe unii din club, era unu’ beat mort și slăbănog (și eu sunt, dar mă ascunde geaca) și cu iubi care-l ducea acasă, mai mare râsul" așa că-mi fac datoria și râd, că e jenant, nu? "Și ea a intrat prin dreapta, și el a vrut să urce peste ea, călare, îi zic, nu frățioare, urcă prin stânga tu, și mai are și tupeul să mă întrebe de ce, uite că așa am zis eu." Nu vreau să mă vadă că îi sorb cuvintele și fac o notiță mentală pe baza poveștii, o concluzie de genul "nu uita să încerci mereu să te pui într-o poziție superioară și să-l umilești pe celălalt, și mai bine dacă o faci discret, că n-are ce să-ți zică, și în mod ideal în fața unei femei care o să te iubească imediat pentru dovada de virilitate." "Da măi, și iese și trântește portiera" deși trebuia să fie o poveste despre femeia-monstru care-i distruge portiera în cauză, dar mă rog, cred că asta i-a plăcut mai mult. "Și dă să intre prin stânga și-i zic, nu prietene, stai așa că nu-i okay, aici s-a terminat cursa" și-l zice pe "prietene" ăla așa, e și amenințător și la mișto, ca și cum i-ar zice "hai să rămânem prieteni, să n-ajungem la bătaie."

E 22:51 și-mi doresc să am și eu tupeul să zic mai des "prietene" pe un ton amenințător și cu o încredere d-aia de bătăuș în loc să mă prefac că am căștile în urechi și să rămân înțelept și nonșalant când mă strigă alți băieți pe stradă. "Da, și îi zic lu’ iubi aia, da, vorbesc serios, vă rog să coborâți din mașină, cursa voastră s-a terminat aici, nu e frumos să faceți așa" pentru că după umilință trebuie să se scuze în fața ei pentru că a fost nevoit să-l pună pe celălalt la punct, "că eu nu-s certăreț și așa, dar cu tupeul ăla, la o adică puteam să-l și bat, că era vai de capul lui, dar umblam pe la poliție și n-avea sens". Pierdusem din vedere detaliul ăsta esențial, mereu dacă scapi e din bunăvoință, concluzia generală a cursei e că șoferul meu e un gentleman.

La 22:53 se apucă să-mi zică o altă poveste și eu încerc să-mi dau seama ce vrea mai exact să spună de fapt. Despre cum a luat la un moment dat o doamnă de patruzeci de ani din Centrul Vechi, care ba se dădea la el, ba îl tachina, râzând de cum e îmbrăcat, ba îi cerea sfaturi despre ce să facă în legătură cu un tip cu care s-a combinat și care vrea ceva serios, dar ea simte că nu a experimentat destul încă până la vârsta ei. "Ca bărbat să nu experimentezi până la patruzeci de ani e deja dubios, da’ ca femeie?" N-am înteles exact spre ce bate, așa că am urmat convențiile mașinii, îl aprob, îi zic "mamă, bă, da chiar!" deși n-am înțeles. "Mă rog, eu i-am dat sfaturi că na, am vrut să fiu politicos, dar ea ba se dădea la mine, ba zicea că-s nasol îmbrăcat, una caldă, una rece, la o adică puteam să n-o bag în seama deloc, știi? Că se vedea că le are pe-ale ei" orice o fi vrut să însemne asta. Concluzia cea mai la îndemână era că situația s-a rezolvat din generozitatea și cumpătarea lui, și eu trebuia să-l compătimesc, din solidaritate masculină. "Nasol rău, nu puteai să pui și tu muzică și gata, ce-ai consiliat-o atâta?" îl întreb și râde, și se simte ca o recompensă.

La 22:54 mi se pare puțin simpatic. Din profil nu îi văd acum decât nasul, mare și drept, și colțul gurii în zâmbet, meritul meu (poate și d-asta îmi pare brusc simpatic), deși de multe ori în timpul poveștii și-a luat ochii de la drum ca să se uite la mine cât vorbea, și mie mi s-a părut vital să nu rup contacul vizual și să nu mă fâstâcesc ca să mă dau de gol că sunt un impostor.

De la 22:54 la 22:56 mă tot gândesc la poveștile pe care mi le-a spus și încerc să mă hotărăsc dacă încearcă să se dea cocoș sau dacă pur și simplu și-a spus și săracul om ce avea pe suflet și nu a încercat neapărat să demonstreze nimic față de nimeni. Mă pun în locul lui, sunt un as într-ale empatiei, și mă gândesc că poate l-am judecat greșit. Privit în lumina roșie de la semafor, parcă are totuși ceva de uriaș blând. Îmi imaginez că se rade în fiecare dimineață pentru că lumea îi spune că arată dur cu barbă și lui nu îi place, și că uneori e nevoit să facă pe durul și nu-i place, dar o face pentru că e datoria lui, trebuie să depindă cineva de el (cursa e prea scurtă ca să-mi pun întrebări despre cât de problematice sunt gândurile astea).

La 22:57 încearcă să facă conversație cu mine din nou și mă întreabă dacă sunt student, îi zic că nu mai sunt, dar că am studiat olandeză, "mișto, am fost și eu în Olanda câțiva ani" îmi zice, și nu știu dacă îl cred sau doar râde de mine, și drept dovadă îmi face gluma cu "o știi p-aia cu pantalonii de piele?"[1] și eu râd puțin stânjenit, pentru că nu îmi dau seama dacă e pur și simplu singura glumă pe care o știe sau dacă îmi face mie un apropo, și sper să nu insiste pe subiect.

La 22:58 vreau să am curajul să-i fac avansuri. Acum că am intrat pe bulevard e mai multă lumină și îl tot văd în retrovizoare, are cumva ceva de derbedeu. Stăm în liniște și mă tot gândesc ce am de pierdut și ce am de câștigat dacă, o dată în viață am și eu curajul să fac ceva de genul. Mi-l imaginez pe el în poziția mea, el n-ar fi ezitat, mai mult ca sigur, și cred că de acolo îi venea și farmecul (vreau și eu să fiu așa). Îmi și formulez în cap ce i-aș putea spune, am tot făcut-o încă de când îmi povestea, pentru că aveam impresia că poveștile alea se îndreptau în direcția unor confesiuni care nu se discută așa, între oricine.

La 22:59 vreau să ies cu el "la bere". Vreau să am șansa să îi fiu confident, deși eu nici măcar nu beau alcool, dar e regulă nescrisă, la cafea ieși cu grupul sau cu fetele, băieții ies la bere și beau ce vreau ei. O atmosferă impetuasă, așa greoaie că m-ar sfărâma, dar aș vrea măcar să-mi imaginez că-i pot face fața. La 23:00 mi-e rușine de toate gândurile astea pe care le-am avut și de faptul că a pornit muzica și i-a dat mai tare ca să nu fie nevoit să-mi mai vorbească.

La 23:01 îmi dau seama că nu știu niciodată să apreciez cum trebuie vârstele oamenilor, și că poate n-a dat drumul la muzică ca să nu trebuiască să-mi vorbească, poate a făcut-o din instinct, să se liniștească și el puțin după o zi de muncă, înainte să se întoarcă – unde? Îmi imaginez acum că e soțul cuiva, și se duce acasă la soție și mi se face silă de mine. Îmi imaginez că are un job stabil pe timp de zi și că lucrează seara pe uber pentru un ban în plus, și nu pentru că ar avea nevoie, pentru că vad bine că are mașină scumpă chiar dacă nu mă pricep la mașini, ci pentru că sigur îi place s-o răsfețe și să îi facă toate poftele (nici gândul ăsta nu-i prea okay), și simt că mă roade puțin invidia, dar mă și bucur pentru ei. La 23:02 mă întreb de ce pornesc mereu pe picior greșit și nu pot să-mi fac și eu un prieten, un        "amic", un "tovarăș" sau orice alt cuvânt pe care-l folosesc bărbații ca să arate că prietenia lor e fundamental diferită de cea a femeilor – și totuși.

La 23:03 cobor din mașină și-mi urează "sărbători fericite" și mă emoționează puțin, mă pregătisem pentru un "salut, frate" protocolar și nu mai aveam energia să-i răspund și mă gândesc că e vina mea că am făcut pe bădăranul ca să mă apăr de el și să vorbim aceeași limbă, pentru că am învățat, din obișnuință, să mă aștept la ce e mai rau – dar la 23:03 e deja prea târziu să mai las garda jos.

[1] ‘Heb je leren pijpen?’ joc de cuvinte obscen în limba neerlandeză.