Era a doua zi de Crăciun. Ilinca și Mara se regăsiseră după un an, se întâlneau, ca de obicei, în vacanțe, de ceva vreme. Mara se mutase în Sibiu și venea mai rar la bunicii care locuiau la câteva case de cea a Ilincăi. Erau prietene din copilărie, comunicau la telefon atunci când aveau timp, dar întâlnirea față în față era cea care le aducea un zâmbet larg pe față de parcă totul înflorea în jur și aerul întreg ar fi mirosit a viață.

— E, ce mai faci, draga mea? Mi-a fost atât de dor de tine! Abia așteptam să îmi spui detalii despre ce s-a întâmplat cu Ștefan.

— Păi, știi esența, Mara. A trecut totul ca un parfum care a lăsat o dâră în urma sa, o dâră nu doar în lumea exterioară, cea în care îmi continui drumul, ci, mai ales, în sufletul meu, plin de amintiri și de imagini a ceea ce construisem. Am rămas cu amprenta clipelor trăite împreună și cu niște concluzii. Nu mai venise la mine de pe 13 decembrie. Eram în prejma Crăciunului și îmi era dor. Simțeam că ceva era în neregulă, totuși nu puteam să trec peste sărbători fără să fac ceva frumos pentru el, simțeam nevoia să dăruiesc, să îi aduc bucurie. I-am luat o cămașă de velur turcoaz, i se potrivea culoarea, îi scotea frumusețea ochilor în evidență, de un albastru curat, liniștitor. Știam că era la serviciu, m-am gândit să îi fac o surpriză, să o găsească acasă atunci când vine, ca pe un semn al dorinței mele de dăruire. Am găsit-o pe bunica sa în pat. Nici nu știa cine sunt și de ce am venit, știam că avea alzheimer, dar se bucura că mă vedea. I-am făcut o cafea, am făcut un pic de ordine și i-am lăsat cămașa în o pungă plină de portocale, alături de o felicitare în care scrisesem o poezie de dragoste scrisă de Adrian Păunescu, Adânca privire, și un citat amuzant, din Legile lui Murphy care se dovedi în timp foarte adevărat: "dacă te simți bine, nu fi îngrijorat, va trece." Seara, așteptam cu nerăbdare să merg la petrecere, era weekend, știam că era posibil să ne vedem. Nu aveam de gând să îi cer vreo explicație pentru timpul scurs fără semne de dor, voiam doar să îl bucur. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat, doar emoția la gândul că ne-am putea reîntâlni. Și iată că la un moment dat, i-am zărit. Ștefan și Ioana au străbătut încăperea plină de oameni și au venit direct la mine. Ioana era, de fapt, cea care alegea locul și oamenii, ea trasa direcția nu doar pentru așezarea în mijlocul camerei, ci, după cum aveam să îmi dau seama în scurt timp, pentru tot ce era semnificativ în viața lor. El o urma. Nu pentru că ar fi fost slab, ci pentru că o iubea și voia să o vadă mulțumită. O știi doar. Îți amintesc că am fost colege în școala generală, a fost curtată o vreme și de Ionuț, fostul meu coleg de bancă, cel care se îndrăgostise orbește de mine în liceu. Ne leagă amintiri și împărtășiri, pentru ea, era firesc să mă aleagă dintre toți cei de acolo pentru a îi fi aproape, fără să știe că până atunci, de câteva luni, Ștefan îmi fusese mult mai apropiat decât oricine altcineva din lume. El nu mă privea. Știam că ea avea un alt iubit, pe Corin si, totuși, înțelesesem rapid că veniseră acolo ca un cuplu, deci, ceva intervenise între ei. Nici nu știam cum să reacționez. Mi se părea penibil să fac vreun gest sau să spun ceva prin care să le stric starea de spirit. Am ales să tac, să îmi îngrop sentimentele într-o mască a armoniei interioare. El purta cămașa turcoaz. Acesta a fost punctul de sprijin al serii, acela în care am înțeles că i-am făcut o bucurie. Am înțeles însă și că fata pe care o iubea, de care îmi zisese la un moment dat că îi marcase existența, era chiar ea. De ea era legat emoțional, de ea abia se desprinsese atunci când începuse să mă caute aproape zilnic, de ea se reapropiase acum, aducându-mi brusc în față imaginea unui om care se întoarce la rădăcini, care se smulge din pământul reavăn, ud, proaspăt, înfigându-și trupul tânăr și aprins în ceea ce cunoscuse anterior prin scotocirea înlăuntrul umbrelor spre încolțirea semințelor. Înfrunzise în ținerea ei de mână, în atingerea vremii care creștea dinspre trecut înspre prezent ca un copac în așteptarea verii. Era evident că ea nu știa nimic încă. Am tăcut observându-i bucuria de a mă revedea. Am plecat acasă doborâtă de lipsa de dragoste pe care o simțisem din toți rărunchii. Ștefan nu era indiferent, era ros de remușcări, de aceea nu mă putea privi în ochi, știam că mă plăcea, dar nici nu se putea desprinde din vraja exercitată de prezența ei. Îi zărisem cum plecaseră ținându-se de mână, cum se opriseră pe marginea șoselei să se sărute. Imaginea aceea a rămas fixată în sufletul meu, emblemă a unei vieți care m-a dorit în altă viață.

— Ai spus că ai tras niște concluzii. La ce te refereai?

— La faptul că nu poți lua ceva de unde nu există și că nu mă pot supăra pe un om pentru că preferă cireșele, în cazul în care eu sunt o piersică, dacă îmi permiți să mă exprim un pic metaforic. Cu siguranță, o să apară în calea mea și iubitorul de piersici. Poate că nu am știut să hrănesc așa cum avea nevoie sufletul lui relația dintre noi. Voi înțelege în timp ceea ce acum îmi e mai greu de acceptat acum, Dumnezeu veghează asupra tuturor, îngăduie ce ne este tuturor de folos. Ar trebui să mă bucur că am trăit o experiență care a scos la iveală din mine ce aveam mai frumos și mai bun. Atât. Viața e prea scurtă, prea importantă pentru a nu ne bucura de ea, pentru a nu nădăjdui că totul are un sens.