Orașul nu cunoscuse prea multe schimbări; câteva drumuri noi, un supermarket, câteva case răsărite ici și colo. Casa noastră, înscrisă în patrimoniul local, părea neschimbată. Aspectul exterior era rustic, de hambar, construit din piatră cu ferestre mici de lemn și acoperiș de stuf. În interior Finley se ocupase de renovare, aducând mobilă nouă integrată armonios printre elementele rustice. În ciuda aspectului exterior familiar, casa din copilărie parcă nu mai exista.

În acea seară, am petrecut ore rememorând amintiri, stând în jurul unei sticle de single malt. Am vorbit despre copii, despre școlile la care învață. În mod inevitabil, am ajuns și la cauzele divorțului meu, chiar dacă trecuseră zece ani de atunci. Finley, ca un frate devotat, mă asculta cu atenție. După un timp am decis să mă retrag, cuvintele mele fiind ușor îngreunate de băutură.

"Mă duc cu aparatul pe lac dimineață!", am anunțat hotărât. Era o tradiție pe care tata o începuse și pe care simțeam că trebuie să o mențin. Finley a zâmbit și mi-a strâns mâna cu căldură aprobator.

Dimineața m-a găsit odihnit, deși stomacul și capul mai resimțeau urmele serii anterioare. M-am întins și am simțit cum toate oasele îmi trosnesc. Era prima oară după un an, în care mă simțeam cu adevărat odihnit. Părinții mei spuneau mereu că aerul de aici are proprietăți vindecătoare. M-am îmbrăcat și am luat aparatul, ajungând la lac în câteva minute.

Soarele își făcea simțită prezența, vărsând o nuanță aurie peste apele liniștite ale lacului. Cerul era senin, fără niciun nor. Am instalat trepiedul și m-am așezat să aștept. Nu aveam iluzii că voi surprinde vreun monstru ieșind din adâncuri. Era mai degrabă o tradiție, un gest pe care simțeam că trebuie să-l fac. Și nu știam de ce. Poate pentru că mă simțeam singur? Sau poate pentru că îmi era dor de părinți? Sau pentru că fiul meu urma să plece curând la universitate și apoi cine știe unde?

"Acesta e ciclul vieții?" m-am întrebat în gând.

Am privit, un timp, apa care părea să vibreze sub lumina soarelui, și mi-am spus:

"Așa trebuie să fie." Îmi aminteam bucuria pe care o simțisem când plecasem de acasă. Acum înțelegeam ochii înlăcrimați ai mamei și privirea îngrijorată a tatălui meu. Și ei simțeau la fel când mă priveau plecând. Cum și când luasem locul părinților mei?

 Privind în depărtare, sufletul meu plângea. Poate la fel plângea și sufletul tatălui meu așteptând.