În modul în care se prezintă cititorului de la prima filă, ba chiar prin titlu și copertă, Societatea Planetară (autor George Dimitriu) este o carte SF ca la... carte. 

Acest prim volum, Ultimul dictator (172 pg., editura Eikon, 2024), singurul apărut deocamdată, este, la rându-i, împărțit în trei părți. Prima, Oameni vechi, oameni noi, pune baza tuturor celor ce vor urma a se petrece, de aceea i se acordă, probabil, o întindere favorizantă. Un bărbos finlandez, Leo, se amuză pe rețeaua de socializare a vremii, lansând ideea utopică a unei societăți perfecte. El nu are niciun plan prestabilit, însă ideea prinde teribil la masele dezamăgite la maximum de orânduirile socio-politice curente, astfel încât va fi silit de aceleași mase virtuale, devenite fani înfocați, să-și pună la punct societatea sugerată. Prin urmare, își alege câțiva apropiați dintre adepți și purcede la înfăptuirea acesteia, bine ascuns într-un buncăr subacvatic. Îl vom găsi, deci, pentru ceva vreme, alături de blonda Sofia, o genială geneticiană daneză care-i va deveni și pereche, de Sebastian, pletosul entuziast din Venezuela, care se va ocupa de IT, de mustăciosul Lucas, ofițer american, de Olivia, specialista în nanotehnologie din Canada, de Gabriel, un strălucit inginer francez, de Amelia, lingvistă jamaicană, de Andrei, tânăr chimist român și de alți câțiva specialiști în diverse.

Împreună, toți aceștia, sub comanda absolută a lui Leo, pun la cale Momentul Zero al Revoluției Globale, care va instaura Noua Ordine Mondială – va fi o singură țară la nivel planetar, numită Tero, cu o singură limbă (terulo), o singură monedă planetară ș.a.m.d., care va avea un For Executiv echivalent ministerelor de azi, iar toate aceste schimbări vor declanșa alte și alte urmări, la tot felul de niveluri. Oamenii se vor saluta între ei prin sloganul O lume mai bună și un rol important îl vor juca, desigur, nanoboții, care, implantați oamenilor printr-un gaz special, îi pot modifica genetic, pentru binele suprem al Societății Planetare, constituindu-se cu ajutorul lor Omul Nou. Ei, nanoboții cu pricina, vor avea, de asemenea, un rol important în construirea profilului Soldaților Planetari.

Acțiunea principală, care se petrece, cum spuneam, într-un buncăr de sub ape, de unde sunt mutate pe tabla de șah a planetei toate celelalte piese de către decidenții amintiți, care se instalaseră acolo cu totul de la începutul punerii în funcțiune a planului, se apropie, datorită reușitei operațiunilor, de final. Dictatorul Leo promisese că va organiza primele alegeri libere, el retrăgându-se atunci când va fi atins pragul de 88% de Oameni Noi din populația de zece miliarde a planetei – or, tocmai se întâmplase.

Zis și făcut. Leo se ține de cuvânt și este aleasă o anume Aurora Rossi – avem și o listă întreagă a cabinetului acesteia. Însă, când să intre pe făgașul visat de generații, lucrurile o iau brusc razna în partea a doua, Sub teroare, în care Societatea Planetară se trezește atacată de entități din afara spațiului terestru, care erau, de fapt... Aici o să mă opresc cu rezumatul, nevrând a strica plăcerea cititorului de a descoperi singur ce se va întâmpla mai departe.

Am să mai spun doar că partea a treia, Expediție de pedepsire, e cea mai scurtă, dar și cea mai concentrată, ea părând totodată și din cu totul alt registru al perspectivei narative. Punctul de vedere asupra tuturor celor întâmplate se schimbă radical și surprinzător – poate că pentru un împătimit al genului ultimul adverb nu este neapărat valabil, dar eu, fiind un cititor SF ocazional, așa am receptat cele narate aici. Senzația e asemănătoare celei în care, având o revelație, reiei totul de la capăt, judecând altfel cele știute până atunci. Informațiile însă sunt puține, doar cât să incite și e firesc, de altfel, să fie așa. E abia volumul I și sunt sigură că autorul ne mai rezervă multe surprize.

Personajele sunt conturate din mers, deoarece au multe de făcut pentru a crea și apoi apăra societatea propusă. Leo este, evident, dictatorul și se dovedește a fi unul cel puțin bizar, dacă nu atipic. El se crede bun (ca orice dictator), dar cei din proximitate îi aduc sporadic acuze cu jumătate de gură. Zâmbește blând, dar uneori malițios în spatele interlocutorului și e prins că a luat decizii pe care le-a ascuns celor cu care lucra. Când calm, când coleric, pare a nu-și găsi mereu locul exact în rolul asumat, dar într-un final, per ansamblu, e un tip rezonabil și prin însuși acest fapt rămâne atipic. Sofia, Olivia, Gabriel și ceilalți meteori gravitând în jurul lui își reliefează adevărata personalitate pe parcurs, pe măsură ce se desfășoară acțiunea, în niciun caz în primă etapă, în ciuda apropierii aparente. Nici n-ar fi avut cum, de altfel, gândurile lor putând fi citite instant.

Limbajul romanului este relativ comun și, prin urmare, accesibil, numele personajelor și ale obiectelor fiind cele de toate zilele. Deși are pasajele lui "tehnice" inevitabile (avem și momente de Star Wars), jargonul nu este de nepătruns, nici împovărați cu termeni greu de citit/reținut nu suntem, iar acolo unde îi întâlnim aș zice că sunt deductibili din context: trisacou e o combinație de tricou cu sacou, spațioport este aeroportul, mătădoc este materialul în trend pentru îmbrăcăminte, sănătatea, care înflorește, este dotată, printre altele, și cu plasturi anti-coșmar... E prea devreme pentru a anticipa și nici suficiente date nu sunt pentru a susține un eventual accent livresc ori vag parodic al părților de până la epilogul celei de-a treia, însă nici de mare mirare n-ar fi. În sprijinul ideii l-aș aduce, mai în glumă, mai în serios, și pe americanul Lucas – văduv, cu grad mare în armata de peste ocean. Or, deși nu-mi amintesc să i se precizeze gradul, generalii văduvi de pe Facebook  ("rețeaua de socializare"  de unde pornește toată acțiunea cărții) sunt deja notorii... Despre toate acestea ne vom lămuri însă, fără îndoială, în următorul volum.

Stilul este, de asemenea, adecvat speciei literare abordate. Frazele sunt scurte, alerte, dialogul este prezent (în plus, avem și, așa cum îi stă bine unui dictator adevărat, monolog), nu sunt înflorituri pe marginea sau în spatele cuvintelor. Într-o societate în care totul este programat și programabil nu e loc de metaforă. De altfel, de unde romantism, când, de exemplu, astrul nopții, în loc să-și reverse lumina selenară peste capete de îndrăgostiți, e numai bun de locuit ori măcar de tranzit al navelor spațiale?

Cu această mică glumă pe care mi-am permis-o, dacă tot mi-am pus plasturele de-comentat-SF (domeniu literar în care, deși mă simt ca pe o "planetă imensă, străină și grea", curiozitatea mă face să pătrund din când în când), închei prezentarea romanului de față, felicitând autorul și dorindu-i cât mai mulți fani ai lumii create, pentru care să aducă întreaga serie pe piață cât mai repede.

În modul în care se prezintă cititorului de la prima filă, ba chiar prin titlu și copertă, Societatea Planetară (autor George Dimitriu) este o carte SF ca la... carte. 

Acest prim volum, Ultimul dictator (172 pg., editura Eikon, 2024), singurul apărut deocamdată, este, la rându-i, împărțit în trei părți. Prima, Oameni vechi, oameni noi, pune baza tuturor celor ce vor urma a se petrece, de aceea i se acordă, probabil, o întindere favorizantă. Un bărbos finlandez, Leo, se amuză pe rețeaua de socializare a vremii, lansând ideea utopică a unei societăți perfecte. El nu are niciun plan prestabilit, însă ideea prinde teribil la masele dezamăgite la maximum de orânduirile socio-politice curente, astfel încât va fi silit de aceleași mase virtuale, devenite fani înfocați, să-și pună la punct societatea sugerată. Prin urmare, își alege câțiva apropiați dintre adepți și purcede la înfăptuirea acesteia, bine ascuns într-un buncăr subacvatic. Îl vom găsi, deci, pentru ceva vreme, alături de blonda Sofia, o genială geneticiană daneză care-i va deveni și pereche, de Sebastian, pletosul entuziast din Venezuela, care se va ocupa de IT, de mustăciosul Lucas, ofițer american, de Olivia, specialista în nanotehnologie din Canada, de Gabriel, un strălucit inginer francez, de Amelia, lingvistă jamaicană, de Andrei, tânăr chimist român și de alți câțiva specialiști în diverse.

Împreună, toți aceștia, sub comanda absolută a lui Leo, pun la cale Momentul Zero al Revoluției Globale, care va instaura Noua Ordine Mondială – va fi o singură țară la nivel planetar, numită Tero, cu o singură limbă (terulo), o singură monedă planetară ș.a.m.d., care va avea un For Executiv echivalent ministerelor de azi, iar toate aceste schimbări vor declanșa alte și alte urmări, la tot felul de niveluri. Oamenii se vor saluta între ei prin sloganul O lume mai bună și un rol important îl vor juca, desigur, nanoboții, care, implantați oamenilor printr-un gaz special, îi pot modifica genetic, pentru binele suprem al Societății Planetare, constituindu-se cu ajutorul lor Omul Nou. Ei, nanoboții cu pricina, vor avea, de asemenea, un rol important în construirea profilului Soldaților Planetari.

Acțiunea principală, care se petrece, cum spuneam, într-un buncăr de sub ape, de unde sunt mutate pe tabla de șah a planetei toate celelalte piese de către decidenții amintiți, care se instalaseră acolo cu totul de la începutul punerii în funcțiune a planului, se apropie, datorită reușitei operațiunilor, de final. Dictatorul Leo promisese că va organiza primele alegeri libere, el retrăgându-se atunci când va fi atins pragul de 88% de Oameni Noi din populația de zece miliarde a planetei – or, tocmai se întâmplase.

Zis și făcut. Leo se ține de cuvânt și este aleasă o anume Aurora Rossi – avem și o listă întreagă a cabinetului acesteia. Însă, când să intre pe făgașul visat de generații, lucrurile o iau brusc razna în partea a doua, Sub teroare, în care Societatea Planetară se trezește atacată de entități din afara spațiului terestru, care erau, de fapt... Aici o să mă opresc cu rezumatul, nevrând a strica plăcerea cititorului de a descoperi singur ce se va întâmpla mai departe.

Am să mai spun doar că partea a treia, Expediție de pedepsire, e cea mai scurtă, dar și cea mai concentrată, ea părând totodată și din cu totul alt registru al perspectivei narative. Punctul de vedere asupra tuturor celor întâmplate se schimbă radical și surprinzător – poate că pentru un împătimit al genului ultimul adverb nu este neapărat valabil, dar eu, fiind un cititor SF ocazional, așa am receptat cele narate aici. Senzația e asemănătoare celei în care, având o revelație, reiei totul de la capăt, judecând altfel cele știute până atunci. Informațiile însă sunt puține, doar cât să incite și e firesc, de altfel, să fie așa. E abia volumul I și sunt sigură că autorul ne mai rezervă multe surprize.

Personajele sunt conturate din mers, deoarece au multe de făcut pentru a crea și apoi apăra societatea propusă. Leo este, evident, dictatorul și se dovedește a fi unul cel puțin bizar, dacă nu atipic. El se crede bun (ca orice dictator), dar cei din proximitate îi aduc sporadic acuze cu jumătate de gură. Zâmbește blând, dar uneori malițios în spatele interlocutorului și e prins că a luat decizii pe care le-a ascuns celor cu care lucra. Când calm, când coleric, pare a nu-și găsi mereu locul exact în rolul asumat, dar într-un final, per ansamblu, e un tip rezonabil și prin însuși acest fapt rămâne atipic. Sofia, Olivia, Gabriel și ceilalți meteori gravitând în jurul lui își reliefează adevărata personalitate pe parcurs, pe măsură ce se desfășoară acțiunea, în niciun caz în primă etapă, în ciuda apropierii aparente. Nici n-ar fi avut cum, de altfel, gândurile lor putând fi citite instant.

Limbajul romanului este relativ comun și, prin urmare, accesibil, numele personajelor și ale obiectelor fiind cele de toate zilele. Deși are pasajele lui "tehnice" inevitabile (avem și momente de Star Wars), jargonul nu este de nepătruns, nici împovărați cu termeni greu de citit/reținut nu suntem, iar acolo unde îi întâlnim aș zice că sunt deductibili din context: trisacou e o combinație de tricou cu sacou, spațioport este aeroportul, mătădoc este materialul în trend pentru îmbrăcăminte, sănătatea, care înflorește, este dotată, printre altele, și cu plasturi anti-coșmar... E prea devreme pentru a anticipa și nici suficiente date nu sunt pentru a susține un eventual accent livresc ori vag parodic al părților de până la epilogul celei de-a treia, însă nici de mare mirare n-ar fi. În sprijinul ideii l-aș aduce, mai în glumă, mai în serios, și pe americanul Lucas – văduv, cu grad mare în armata de peste ocean. Or, deși nu-mi amintesc să i se precizeze gradul, generalii văduvi de pe Facebook  ("rețeaua de socializare"  de unde pornește toată acțiunea cărții) sunt deja notorii... Despre toate acestea ne vom lămuri însă, fără îndoială, în următorul volum.

Stilul este, de asemenea, adecvat speciei literare abordate. Frazele sunt scurte, alerte, dialogul este prezent (în plus, avem și, așa cum îi stă bine unui dictator adevărat, monolog), nu sunt înflorituri pe marginea sau în spatele cuvintelor. Într-o societate în care totul este programat și programabil nu e loc de metaforă. De altfel, de unde romantism, când, de exemplu, astrul nopții, în loc să-și reverse lumina selenară peste capete de îndrăgostiți, e numai bun de locuit ori măcar de tranzit al navelor spațiale?

Cu această mică glumă pe care mi-am permis-o, dacă tot mi-am pus plasturele de-comentat-SF (domeniu literar în care, deși mă simt ca pe o "planetă imensă, străină și grea", curiozitatea mă face să pătrund din când în când), închei prezentarea romanului de față, felicitând autorul și dorindu-i cât mai mulți fani ai lumii create, pentru care să aducă întreaga serie pe piață cât mai repede.